“Ce ar trebui să fie Biserica?”
“Un templu al sufletului şi casa lui Dumnezeu pe pământ”
“magazin de etnobotanice”
“Nulă”
“O pată”
“Cabluri, lasere, enjoy”
“Casa Ta!”
“La creme de la creme”
“Un chioşc de bilete”
Intr-adevăr, o întrebare interesantă: “Ce ar trebui să fie Biserica?” Pentru tine, pentru mine, pentru noi? Inseparabil legată de întrebarea iniţială: “Ce este Biserica?”, crezul, religia decad fără îndoială în contextul de instituţie cu un set de reguli foarte fixe, deloc adaptabile unei vieţi care stă sub definiţia normalului contemporan. Fiind obligat încontinuu de a te minţi pe tine însuţi, fiind forţat de a tânji spre un statut de supraom (pe care poate nu ţi-l doreşti), vine un moment în care oboseşti; în care crezi că eşti pregătit să renunţi la ceea ce te-a învăţat mama şi tata şi să te vezi pentru prima dată aşa cum eşti: o fiinţă imperfectă, care uneori mai învaţă din greşeli, alteori le mai repetă, pentru că vai! Ce bine e să repeţi! Acesta este punctul în care descoperi adevăratul crez, cel pe care ţi-l dictezi tu singur, dependent cu siguranţă de factori multipli care te-au pregnat de-a lungul vieţii tale bogate în experienţe. Detaşare se numeşte asta. Vezi şi: revelaţie.
Exact această căutare intensă a centrului crezului l-au propus aseară în Amsterdam La Etaj artiştii arădeni prin proiectul “Biserika”. Spun cu sinceritate că iniţial nu mă aşteptam la o abordare foarte serioasă a acestei teme, ajungând însă la workshop-ul deschis, am fost forţată să “prelucrez” materialul expus de ei, ajungând să îmi pun o întrebare din setul acela de întrebări pe care de obicei le pui prin liceu ca să arăţi şi tu că ai mai citit vreo două cărţi la viaţa ta şi înţelegi esenţele vieţii, vrând să le împărtăşeşti cu o pornire puternic amprentată de egoismul afirmării. De data asta însă întrebarea a fost interiorizată într-un mod aproape dureros. Trebuie să recunoaştem că încercăm să evadăm, să igorăm deseori “retorismul”. Totuşi, nu retorismul acesta ne defineşte ca oameni, ca invidvizi?
Aflându-mă în faţa unui post-it gol care îmi propunea să dau răspunsul meu propiu la “Ce ar trebui să fie Biserica” am încremenit! Poate mi-ar fi fost mai uşor, dacă mi se punea întrebarea: “Ce NU ar trebui să fie Biserica”, poate atunci puteam răspunde “Nimic din ceea ce este acum”. Probabil acesta a fost şi răspunsul artiştilor/punctul de pornire al acestora, ei criticând încă de la intrarea în local/biserică spiritul afacerist al instituţiei, punând un sac greu de bani în faţa clopotelor, apoi picturi, desene cu un substrat izbitor de profund. Iar Biserica? Desenată pe un perete imens, crescută pe ramurile unui copac bătrân, lăcaş al neadaptaţior, al dezavantajaţilor, al liber-gânditorilor, al “imoralilor”, al fiecărui tu şi eu lipsit de camuflajul solicitat de socialul înconjurător.
O spiritualitate amprentată de prezent, o Biserică, lăcaş al individualităţii caracteristic profane, o călătorie către sinele ignorat pentru atât timp…. seara “Biserika” a fost SEARA. Aritiştii propun celor, care au pierdut această experienţă, vizitarea expoziţiei până la sfârşitul lui aprilie pentru conceperea unei poprii definiţii a Bisericii ca instituţii a individului contempran.
Denisa Seician
Galerie foto:
Din păcate galeria foto nu mai poate fi afișată aici. Îti recomandăm să o cauți pe Flickr