Când eram mică, eram înnebunită după vedete. Hi-Q, Andre, 3 Sud Est, după care a urmat upgrade la unele internaționale. La zilele orașului, la mare sau la alte concerte îl târam mereu pe tata după mine prin spatele scenei, încercând să-mi găsesc vedetele și să le cerșesc autografe. În timp ce așteptam cuminte cu o hârtie în mână, îmi spuneam numele timid și foloseam metoda observației să văd câtă agitație este în jurul lor, cât de bine se simt făcând ceea ce fac și cât de multă atenție acordă fanilor.
Vremea a trecut, iar întâmplările de care am avut parte mi-au dat peste nas cu vârf și îndesat. Am ajuns să văd destul de repede că artiștii – cântăreți, actori, scriitori, producători, dj sau orice altceva ar fi ei – sunt oameni la fel de normali ca noi, care apreciază o conversație bună și un comportament ca de la egal la egal mai mult decât plasarea imaginii lor pe un piedestal unde nu-i poate ajunge nimeni.
Într-un singur an la Cluj-Napoca am ajuns să cunosc oameni în preajma cărora nici nu visam să fiu vreodată. Am fost în backstage cu line up-ul Electric Castle Festival și Untold Festival, am stat în preajma invitaților la festivaluri de film sau am ajutat persoane publice să nu se piardă la alte evenimente. Așa am putut să realizez că toți sunt sătuli de Hey, I’m your biggest fan!
Primul care mi-a atras atenția asupra aspectului a fost Victor Rebengiuc la Comedy Cluj în 2014, om pe care îl stimez enorm pentru rolul său din Moromeții, de care-s legată afectiv, căci îmi amintește de bunici. Mi-a spus atunci că el nu înțelege paparazzii ăștia, de ce îi fac poze încă din mașină, dinainte să ajungă în fața cinematografului? Nu pot să aștepte și ei măcar până coboară? Am povestit despre vreme și despre cum, în tinerețe, voia să fie inginer, nicidecum actor. Mi-a sărutat mâna când am făcut cunoștință și mi s-au tăiat picioarele, a durat 3 zile să-mi fac curaj, din respect, să-l rog să facem poză cu un mesaj pentru părinții mei.
Ultima experiență similară a fost cu Captain Jack și Lou Bega; nu-mi închipuiam eu că oamenii pe ale căror Mambo no.5 și Captain Jack dansam la nunți și majorate îmi vor da vreodată sfaturi despre viață după show-urile We Love Retro, dimineața la 3. Căpitanu’ a zis încă de la soundcheck, într-o discuție oarecare, că niciodată nu vrea să fie tratat diferit doar pentru statutul de vedetă. Că, la sfârșitul zilei, este și el un om ca toți ceilalți. Se îmbracă la fel, se trezește la fel, mănâncă la fel. Singura diferență este că și-a ales altă meserie.
Cum ar trebui să ne purtăm cu artiștii? Aș spune că frumos și cu respect. La un eveniment, spre exemplu fiind în echipa de organizare, nu trebuie să le îndeplinești dorințele pentru că-s vedete și crezi tu că au figuri sau mofturi, ci pentru că este un lucru decent să te asiguri că oaspeții tăi se simt bine și au tot ceea ce le trebuie. Când artiștii se simt bine, nu doar participanții, evenimentul este un succes și recomandările se răspândesc ușor. Așadar, dacă vrea artistul portocale și nu ai în backstage, nu trebuie să te simți lezat că mergi să cumperi de la magazin; poate că nu se simte bine, nu vrea să o arate și oricum nu cred că vrei să-l trimiți pe străduțe, în căutarea fructelor, într-un oraș pe care – cel mai probabil – nu îl cunoaște. Alți artiști au superstiții sau tabieturi pe care le respectă înainte de spectacol. Așa cum tu respecți un ritual de dimineață, și ei au lucruri pe care le fac atunci când intră pe scenă.
Și alt punct de cotitură interesant: pozele. Vrem poze cu vedete? Vrem. Facem 15 dacă nouă nu ne place cum se vede bretonul? Nu facem.
Mecanism de gândire: ai o poză cu idolul tău… dar e blurată. Nicio problemă, consider-o autentică! Poate peste câțiva ani o să valoreze o avere. Mai bine îți repeți asta decât să ții un om obosit, care a călătorit sute sau mii de kilometri, să stea la poze din nou și din nou și din nou, în special dacă alți fani așteaptă deja la rând în spatele tău. Decent ar mai fi și să nu insistăm cu pozele dacă-i vedem cu cearcăne sau nu în cea mai bună formă. Ție-ți place să-ți revezi pozele de la cabană de care aproape că nici nu îți mai amintești?
A, încă ceva. Încearcă să-i știi numele, dacă are altul decât cel de scenă, și să afli câte ceva despre ce-a făcut în viața lui. Un punct de pornire este suficient, căci sunt mari șanse să fie deschis la dialog și să-ți povestească de bunăvoie întâmplări din cariera sau viața lui. Oamenii sunt conștienți că nu le este cunoscută toată biografia și cred că apreciază ocazia de a spune lucruri noi, pe care ceilalți poate nu le știu despre ei.
Dar apropo de asta… ziceam că e ok să nu știi totul despre cei din fața ta, însă nu tocmai și la conferințele de presă. Indiferent dacă ești jurnalist sau nu, încearcă să eviți întrebările al căror răspunsuri le poți găsi pe Wikipedia. Dacă nu ești interesat, este mult mai simplu să nu mergi, decât să se creeze acea tăcere stânjenitoare din cauza temelor nefăcute din sală. Artistul ăla ar fi putut să doarmă sau să bea o bere ori să facă orice altceva în timpul ăla, în schimb a ales să se prezinte în fața oamenilor ca să-i ajute tot pe ei să își facă treaba. Puțin efort din partea tuturor celor implicați ar fi apreciat.
Data viitoare, dacă ai ocazia să întâlnești pe cineva pe care nu ai fi crezut că o să vezi aproape, evită să fii agasant, extrem de emoționat sau cicălitor; în schimb, felicită cât să știe că a făcut o treabă bună. Adoptă o atitudine normală, imaginează-ți că iți faci un prieten nou și vreți să vă cunoașteți cât de cât. Pe lângă ocazia de networking de care ai parte, mai există beneficiile unor insight-uri despre experiență de viață. Nu știi de unde poți ajunge să auzi o vorbă bună sau o glumă pe care s-o repovestești când te întâlnești cu gașca.
P.S. Ca-n orice, există excepții.
P.S. 2 Da, ei singuri au ales viața publică, însă poziția socială nu le anulează câtuși de puțin condiția umană.
