Cum a fost la Anotimpurile, de Antonio Vivaldi

Ieri ne-am îmbrăcat frumos şi am mers la Operă, pentru că încă de când au anunţat programul lunii martie, mie mi s-a pus pata pe Anotimpurile, de Antonio Vivaldi, şi am zis că e musai să mergem. Şi am fost atât de pornită şi nerăbdătoare să văd spectacolul din două motive. În primul rând pentru că baletul mi se pare un gen de dans incredibil, de o eleganţă şi o precizie de admirat şi aş putea ore în şir să le privesc pe balerine. În al doilea rând, sunetele lui Vivaldi au fost cele care mi-au arătat de-a lungul copilăriei ce înseamnă iubirea, grija şi respectul. Părinţii mei ascultau adesea acasă L’autumno, căci se cunoscuseră şi căsătoriseră toamna, iar eu, copil fiind, am simţit mereu că aşa arată dragostea. Ca toamna lui Vivaldi.

Aparent, nu am fost singura persoană care abia aştepta, pentru că biletele s-au vândut mai ceva ca pâinea caldă, sala a fost plină, chiar dacă spectacolul nu a fost unul în premieră. A debutat în martie 2012, iar 5 ani mai târziu, această reprezentaţie încă mai reuşeşte să adune oamenii dornici de a şi hrăni sufletele prin artă.

Va asteptam la opera….Anotimpurile (balet)

O postare distribuită de Vasile Covaciu (@vasilecovaciu) pe

Ca întotdeauna, nu îmi doresc să intru în nişte detalii pe care eu le numesc tehnice: cine au fost dansatorii, care a fost tema fiecărei interpretări, ce creaţii muzicale ne-au delectat auzul. Acestea sunt informaţii pe care le puteţi găsi pe pagina Operei, extrem de frumos prezentate. Eu voi vorbi despre cum m-am simţit din postura de spectator, despre ce am înţeles eu, fără să ştiu că Andreea Jura şi Dan Haja erau Spartacus şi Frigia într-una din scene.

Eu am văzut dans, iar prin dans, am văzut poveşti, timpuri ale vieţii, momente ale zilei. În cele două ore, am fost purtată prin natură, ziua sau noaptea, primăvara, vara, toamna sau iarna. Am simţit tristeţe în scenele de despărţire, fericire odată cu renaşterea şi prospeţimea adusă de primăvară, neliniştea adusă de furtuna verii, a fost un  montagne russe de emoţii, dar nu extraordinar de intense.

Dancing with the heart

O postare distribuită de Denisa Gabriela Crisan (@denisacrisan22) pe

Spectacolul a fost un moment frumos, însă am plecat uşor dezamăgită. Poate aveam eu aşteptări prea mari. Îmi imaginam că dansatori, muzica şi coregrafia vor invada sala ca un taifun, mutându-ne sufletele din loc. Dar a fost un spectacol „cuminte”, în care parcă s-au simţit mai mult emoţiilor celor din faţa noastră, decât cele din sală. Le vedeam pe balerine tremurând uşor, iar pe băieţi un pic desincronizaţi. Sunt conştientă de presiunea adusă de o reprezentaţie în faţa a atâtor oameni, de dificultatea baletului în sine, dar i-aş sfătui pe balerini să uite de public, să uite de tot şi doar să danseze. Ca şi cum doar ei şi anotimpurile ar mai exista pe acest pământ!

Vă aşteptăm în 26 noiembrie la un spectacol de Balet! Pe scena noastră, Coppèlia!

O postare distribuită de Opera Națională Română Cluj (@operacluj) pe

Următoarea reprezentaţie are loc în data de 7 aprilie, vă sfătuiesc să vă grăbiţi dacă vreţi să prindeţi un loc şi în rest…aştept să-mi spuneţi cum vi s-a părut.

Cine a mai fost aseară cu mine în sala? Păreri?

Comentarii:

Sus