Cum a fost în vizită la Casa Matei

Se pot spune multe despre mine, dar un singur lucru nu: că nu-mi urmez sfaturile din articolele pe care le scriu. V-am mai povestit că m-am lovit de-a lungul timpului de tot felul de acuzații venite sub forma ”Ah, tu numai le spui altora ce să facă și stai în casă și faci maraton de seriale” sau ”Păi n-ai scris în articolul ală de ieri că ne vedem acolo, cum să nu vii?” și tot așa. Recunosc, am mai fost declarată și absentă când-cum, dar în principiu, nu se întâmplă să recomand ceva ce nu aș încerca chiar eu sau am făcut-o deja. La fel de bine cum v-am mărturisit că mi-a fost rău după ce am trecut pragul unor localuri noi, cum vă spun când un eveniment este sub așteptările mele, așa vă pot sfătui și să faceți altceva mai bun cu timpul vostru când știu că nu are sens să bateți drumul până undeva.

În recomandările pentru săptămâna aceasta vă ghidam spre Casa Matei și recunosc, am făcut-o înainte să-i trec pragul. Și tocmai din acest motiv am revenit cu un articol dedicat în întregime acestei vizite, despre care, vă zic din start, nu am o părere foarte bine conturată.

Last days of summer • a mix of positive & nostalgic feelings 🚲✨ #solobikeparking

A post shared by Mihail Onaca (@mihailonaca) on

Ca să o luăm de la început, am aflat acum câteva zile că în perioada 4 august – 9 septembrie pot vizita Casa Matei, care găzduiește prima expoziție de pictură și sculptură a profesorilor de la UAD și una dedicată fotografiilor realizate de Constantin Brâncuși, documente din colecția instituției, care au fost păstrate în biblioteca UAD. Totul sub titlul ”Din visul muzei adormite…”, zilnic între orele 12-18, costul unui bilet de intrare fiind de 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru copii mai mari de 12 ani, studenți și pensionari. Dacă sunteți curioși ce se întâmplă cu banii, aflați că suma va fi folosită pentru conservarea și restaurarea Casei.

Am fost ieri pe la ora 13.00, căci m-am gândit că numai bine voi fi singură pe acolo și mă pot plimba în voie. Logica mea era că nu iese nimeni să admire arta la temperaturi de 35 de grade sau câte-or fi fost. Într-adevăr, când am ajuns, eram singura vizitatoare. Când am plecat se formase o mică coadă la bilete. Încă din primele clipe mi-a făcut din ochi curtea casei, unde zăream o grădină verde și răcoroasă. Mi-am zis că mai întâi găsesc exploziția, iar apoi mă odihnesc la umbră. Îmi imaginam că va fi o vizită mai lungă și mai obositoare decât a fost.

Am coborât la subsol, ghidată de un afiș ce mă anunța că sunt doar la câțiva pași de expoziția de pictură și sculptură. Nu vă așteptați să intrați într-o galerie interminabilă, în care vă plimbați pierduți ca într-un labirint și sunteți complet dați peste cap de frumusețea creațiilor din fața voastră. Sunt două încăperi de dimensiuni medii, în care nu numărați mai mult de, să zicem, 20 de lucrări. Aș zice totuși că sunt suficiente, căci nu m-au lăsat să trec indiferentă pe lângă ele și m-au așezat frumos într-un colț al camerei, lăsându-mă câteva clipe lungi să admir linia fină unde se întâlneau culorile intense ale picturilor cu stilul arhitectural specific tranziției de la gotic la renascentist al clădirii. Știți că nu îmi iau notițe, nu îmi propun niciodată să enumăr nume de artiști sau denumiri de lucrări. Am reținut doar emoțiile stârnite în stomac și jocul culorilor pe retină.

La etaj, o atmosferă mult mai sobră, specifică lui Brâncuși. Rar am găsit în operele sale artistice un sentiment cald, familiar, dar poate sunt doar eu. Căldura era sufocantă, pe pereți atârnau femei fără chip, dar care purtau diverse nume și o istorie în spate. Prin geamul cu vitralii își făceau loc razele soarelui și câteva firicele de vânt, iar eu stăteam ca un copil mic și mă uitam pierdută la fotografiile din fața mea. Sau, mai bine spus, ca un adult mic, care nu înțelege încă sensul lumii și mai are de învățat până când totul va prinde contur.

Vizita s-a terminat în grădină, așa cum îmi propusesem. N-am stat mult, căci ceva, nu știu ce, mă agitase extrem de tare în timpul vizitei și simțeam că trebuie să-mi aștern toate gândurile pe o foaie. Nu pe asta, pe o alta… păstrată în offline.

Cam asta a fost experiența mea. Voi urmați.

Comentarii:

Sus