Expozitie foto: “I fought the X and X won”
Vernisaj: sâmbătă 16 Aprilie 2011, h18
Perioada expoziției: 16 aprilie – 15 mai 2011
Organizată de Dionisis Christofilogiannis, Adrian Scicluna și prezentată de artistul-curator Raphael Vella, expoziția este inspirată de un hit rock and roll numit “I Fought the Law” care a avut multe versiuni de cover, mai cunoscute fiind cele ale formației Bobby Fuller Four și The Clash. Expoziţia propune diferite situații de confruntare cu forțe antagonice, înfrângere sau eșec, operele fiind extrem de variate și utilizând mijloace de expresie de la video-uri la desen, pictură și sculptură.
Au fost invitați să expună artişti din 12 ţări, unii de mare notorietate internaţională: Dimitrios Antonitsis (Grecia), Vince Briffa (Malta), Gabriel Brojboiu (România), Austin Camilleri (Malta), Dionisis Christofilogiannis (Grecia), Radu Comşa (România), Baptiste Debombourg (Franţa), Sharon Engelstein (Canada), Petra Feriancova (Slovacia), Ry Fyan (Statele Unite ale Americii), Helidon Gjergji (Albania), Gabriele Grones (Italia), Ewa Kuras (Polonia), Eva Mitala (Grecia), Michal Moravcik (Slovacia), Tarohei Nakagawa (Japonia), Adrian Scicluna (Malta), Artan Shabani (Albania), Katharina Swoboda (Austria), Dimitris Tataris (Grecia), Raphael Vella (Malta), Siebren Versteeg (Statele Unite ale Americii).
Operele incluse în expoziția I Fought the X and the X Won rescriu cadrele de referință asumate, punând întrebări mai degrabă decât oferind răspunsuri. Câteva dintre aceste opere, ca de exemplu cele ale lui Helidon Gjergji, Petra Feriancova, Siebren Versteeg și Adrian Scicluna se joacă cu informația contemporană, cu tehnologiile comunicației și cu efectele neplăcute ale acestora: distanța, codificarea și de-localizarea. Video-urile Katharinei Swoboda și ale lui Vince Briffa se luptă cu timpul: ele simulează trei minute dintr-o rundă de box, respectiv o întrecere, însă timpul acestora este fracturat sau se risipește, precum cel al unui boxer care este doborât. Picturile Gabrielei Grones ne urmăresc, la fel cum acestea urmăresc cu meticulozitate urmele timpului pe o față, în timp ce fotografiile în alb și negru ale lui Tarohei Nakagawa și micile sculpturi ale lui Austin Camilleri reprezintă antiteze ale portretului: acestea mai degrabă ascund identități decât să le dezvăluie și ne determină să ne întrebăm dacă fața ascunsă aparține unui reprezentant al puterii sau unei victime.