Pentru că încă nu am făcut-o niciodată, pentru că pentru acest eveniment se pretează, pentru că reprezintă de fapt chintesenţa serii trecute, pentru că aşa îmi vine mie; voi începe această recenzie cu sfârşitul! O mulţime aşezată ba la măsuţele colorate foarte hippy, ba la barul luuung şi încăpător, ba pe podeaua nou mirositoare; cânta în cor, cu acea fărâmă de speranţă caracteristică unui copil mic, care mai vrea să se dea încă o dată pe hintă înainte de a pleca: “Noi vrem un bis, Ţapinarii sunt de vis!” Si au bisat Ţapinarii! Si au mai bisat încă o dată Ţapinarii! Si în final au obosit Ţapinarii! Si s-au delectat alături de noi cu o Timişoreana ca la mama acasă.
Recunosc că îmi lipsea nisipul în care să îmi afund picioarele, poate încă o uşoară urmă de sunet al unui val retras în mare; în schimb însă o mică parte a Folk U-ului a fost adusă în Biblioteca Centrală Janis, care şi-a inaugurat aseară podeaua. Dacă în timpul pieselor interpretate de Ioan Onişor şi Ovidiu Brădăţean publicul şi-a încălzit tălpile, respectiv corzile vocale, la intrarea Ţapinarilor pe scena mică, dar drăguţă, toţi erau pregătiţi să-I primească aşa cum se cuvine după o pauză atăt de îndelungată. Aşa păţeşti dacă nu dai pentru atâta timp pe meleagurile clujene: eşti devorat pur şi simplu de cei din faţa ta, care îţi acoperă vocea şi instrumentele. Eh, e şi asta ceva…. Mergi la concert să te auzi cântând.
Apartenenţi ai folk-ului românesc, artiştii care se ascund în spatele proiectului Ţapinarii nu oferă ascultătotului versurile pline de lirismul caracteristic genului. Controversele stârnite în jurul ideilor uşor (hai că sunt doar uşor) misogine, dar puternic (aici am dreptul să spun asta) acide, sunt nefondate, atât timp cât nu te afunzi şi tu în gloata de proşti criticată de ei. So…we’re on the safe side. (sau măcar asa ne place să credem)
Primul concert Ţapinarii, a umplut în 2001 “Strada de Vară” până la refuz. Lansarea primului album a fost un deliciu pentru toţi cei prezenţi, datorită apariţiei piticului Ungureanu, care a oferit un scurt număr de striptease. Cunoscuţi în adevăratul sens al cuvântului au devenit artiştii prin mica revoluţie “Anti-Valentine’s Day”, pornită în 2002, această fiind gândită drept o replică la concertele siropoase specifice acestei zile pretenţioase. Au urmat 7 albume, ultimul, lansat în 2010, fiind o ediţie specială pentru Jurnalul Naţional.
Pot să spun că aseară am recăpătat acel sentiment al identităţii, pierdute undeva pe parcurs între mult prea “Corporate Life”-ul trăit, între maşinile urlătoare şi graba către nicăieri. Eh… biletele de tren pentru Folk U sunt cumpărate. Cine se bagă?
Denisa Seician
Galerie foto:
Din păcate galeria foto nu mai poate fi afișată aici. Îti recomandăm să o cauți pe Flickr
