Interviu: Junetrip

by | Oct 22, 2013 | Interviuri | #clujlife

Junetrip înseamnă îmbinare ideală de jazz cu nuanțe de blues, pop sau electro. Înseamnă momente spontane de improvizaţie și joc cu sunetul. Înseamnă vocea, căldura, charisma Cristinei. Și totodată intervenţiile imprevizibile ale lui Cristian. Din această toamnă, Junetrip înseamnă și un album, intitulat Aimna. Joi, 24 octombrie, acesta ajunge și la Cluj, în L’Atelier Cafe. Cei doi membri ai trupei ne povestesc mai jos despre ce te sâcâie atunci când scrii un album, despre invitatul lor special de joi, percuționistul Csergő Dominic, despre locurile unde trebuie ascultate primul lor album, despre toată miaunerăbdarea*de dinainte de lansare.

 

Unde v-ați dori să fiți acum?
Cristian Ciceu: Exact unde sunt, acasă, că tot e duminică.
Cristina Moraru: Hmm, greu de spus… Dacă ar fi Anul Nou, mi-aş dori să fiu în Brazilia. Pe plajă, bineînţeles.

Ce-ați avea în căști/boxe?
CC: Ultimele noutăți de pe piața muzicală internațională.
CM: Caetano Veloso sau Chico Buarque.

Una grea: ce înseamnă muzica pentru voi?
CC: Câteodată relaxare, câteodată muncă, uneori frustrare, de cele mai multe ori plăcere.
CM: O pasăre într-o colivie transparentă.

Ce vă place cel mai mult în muzica de azi? Ce vă enervează?
CM: Admir curajul multora dintre artişti. Îmi displac, în schimb (şi aici mă refer mai degrabă la peisajul muzical decât la muzica în sine), micile găşti care se încălzesc la focul laudelor reciproce.
CC: Îmi place amestecul și disoluția granițelor dintre genuri. Deși albumul nostru este unul preponderent acustic, în acest moment prefer sonoritățile cu valențe electro(nice), atât în jazz, cât și în rock/pop. Cel mai tare mă enervează cover bandurile. Toate, indiferent de calitatea interpretării live. Creativitatea lor este nulă. Nu îmi plac nici interpreții folk din România, care încă duc trena folkului comunist de tip Cenaclul Flacăra și care promovează o retorică patriotardă absolut grețoasă.

Numiți 3 albume care v-au schimbat viața/felul în care vedeți muzica.
CM: My Brightest Diamond – Bring Me the Workhorse şi Maria João & Mário Laginha – Perfil. Primul material audio care m-a marcat a fost însă nu un album, ci o selecţie de jazz, care m-a făcut să mă gândesc pentru prima oară la improvizaţie. Câteva dintre piese se numără şi astăzi printre piesele mele preferate (Cry Me a River, Love Me or Leave Me, Black Coffee sau Willow Weep for Me).
CC: Pe la 10 ani am descoperit un disc Electrecord, Country & Western III, o compilație produsă în România cu un line-up format exclusiv din muzicieni români, o muzică pe care nu o auzeai în mod normal la radio și care era total diferită de genurile momentului. După ani, am descoperit și autorii pieselor originale, bluesmeni ca Huddie Ledbetter, și totul a început să se lege. Cred că pe atunci m-am decis și că vreau să cânt la chitară. În adolescență, Electric Ladyland al lui Jimi Hendrix, iar mai târziu discurile lui Miles Davis: A Kind of Blue, Bitches Brew și In a Silent Way. Uite că am strecurat mai mult de 3…

Care-a fost cel mai intens moment pentru voi și ce piesă ar fi fost soundtrackul perfect pentru acesta?
CC: Evident, când te îndrăgostești. Să-l împerechem cu coloana sonoră din Vremea Țiganilor.
CM: Cele mai intense momente pe care le-am trăit au fost cele din timpul concertelor. Dacă am aplica încă un fundal muzical peste, ne-am trezi într-un film de Lynch. Sau în Mica Sirenă.

Unde-ar trebui să plecăm de-acasă cu Aimna în căști?
CM: În Wonderland.
CC: Dacă aveți căști hi-fi, într-un loc liniștit. Dacă nu, mai bine îl ascultați acasă. Fără a fi bucolic, nu e totuși un album care să meargă bine cu orașul. Promit că următorul va fi mult mai citadin.

Care-i cel mai greu lucru atunci când scrii un album?
CM: Să îi alegi titlul.
CC: Pentru Aimna, unele bucăți au fost fixate dinainte, altele au apărut spontan, în studio. Să te decizi care take din piesele vechi, pe care le-ai rumegat câțiva ani în concerte și repetiții, ajunge pe versiunea finală, e cel mai greu lucru. Începi să analizezi fiecare detaliu și-ți cauți singur nod în papură. Per total, suntem multumiți de ce a ieșit și un merit special îl are aici invitatul nostru pe acest album, percuționistul Csergő Dominic, ale cărui intervenții au reușit să suplinească cu brio lipsa unei orchestrații elaborate și să ne facă să ne reîndrăgostim de propriile noastre compoziții. Poate că e un paradox, dar tocmai de aceea am convingerea că la concertul de lansare de pe 24 octombrie, în Cafeneaua L’Atelier, piesele vor suna mult mai bine, mult mai viu, decât pe album.

Descrieți concertul Junetrip perfect/de vis.
CM: Nu ar fi neapărat un concert mare, cu sute de persoane. Ar exista însă acea dorinţă de a empatiza care pe mine m-a obsedat întotdeauna. Sau cel puţin un moment de abandon.
CC: Pentru noi, fiecare concert este un prilej de bucurie. Dacă e să forțăm nota la modul oniric, atunci să fie Festivalul de jazz de la Montreux (deși nici acesta nu mai e ce-a fost), că tot glumeam la începuturi cu colegii, când mai făceam o piesă nouă: asta e pentru radio, asta e pentru Cerb, asta e pentru Vama, asta e pentru Montreux…

Cum vă simțiți acum, înainte de a cânta piese complet noi?
CM: Miaunerăbdători*.
CC: Da, multă nerăbdare de a vedea reacția publicului și emoții că s-ar putea să chixăm. (De obicei reacția este pozitivă și perfect nu iese niciodată).

Cea mai bună piesă post-concert.
CM: Trei Ursuleţi.
CC: Un pahar de vin.

Post-noapte nebună.
CM: Enthe od aterrum (Doarme noaptea la-nchisoare/ Soarele-i un bol cu sare/ Printre noi să fie oare/ Cel uitat arcaş?)
CC: Încă un pahar de vin.

Post-plimbare prin pădure după prima zăpadă.
CM: Adne anthe neithiam. Em quat ades?
CC: Eu urăsc zăpada, deci încă un…

Cu Junetrip ne vedem joi, in L’Atelier Cafe.

Interviu realizat de Dan Vamanu.

Abonează-te la newsletter

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te pentru a primi ultimele noutăți și recomandări.

Te-ai abonat cu succes.

Share This