“Se vede că-i dintr-un oraș mic”, veți spune, imediat ce-o să terminați de citit paragraful. Și vă dau dreptate. Nu m-am născut în ditai aglomerația urbană, nici în capitală, nici în vreo reședință de județ. Mă și mir cum de poartă titlul de “municipiu” zona în care am venit pe lume. Puțin contează însă. De ce transpir vezi Doamne provincialitate? Păăăi, să vedem…fiindcă la 16 ani habar n-aveam ce-i aia Piezișă. Auzisem, sigur, pe ici pe colo, rar și vag pomenindu-se substantivul, în contextul discuțiilor elevate ale celor care terminaseră deja de câțiva ani liceul și mai ajungeau în vizită la câte-o dirigintă prăfuită.
Foto: www.forumdefotografie.com
Summa summarum, poate și pentru că sunt așa, mai ANTI din fire și o Gică contra convinsă, relația mea cu Piezișa nu a fost nici prea apropiată, nici demnă de povești. Dar mă străduiesc să vă relatez una, alta, de prin 2006-7 încoace.
Momentul în care am debarcat la Cluj la sfârșitul lui septembrie 2006 nu îl pot uita. Venisem cu familia unei prietene, aceasta din urmă însoțită de mamă, tată, soră și o casă întreagă îndesată într-o Dacie 1310. Plus vreo 2-3 cutii/pungi de-ale mele. Și o pernă mare, umplută cu puf de gâscă, pene de rață, găină, ceva pe acolo. Și încă vreo 2 mai mici. Mi-am așteptat (la propriu ca vita în abator) la doamna administratoare a proaspăt-renovatului-până-la-ultimul-cui Cămin 1, rândul pentru cameră. Pe care am primit-o într-un glorios final. La etajul trei. Am urcat, mi-am trântit catrafusele, am ocupat un dulap, după care, fix ușă în ușă, în camera pentru fumători, am fumat prima țigară de studentă cu domiciliu în Hașdeu. Un Malboro Light. Scurt. Părinții gălăgioși cărora li se alăturase încă o mamă nevrotică și încă o a doua familie completă, m-au făcut să îi mulțumesc celui de sus că am purces singură pe acest drum al inițierii și că nu râde nimeni de mine în secret că am venit escortată de o întreagă ciurdă de rude neliniștite. În secunda doi plecam din cămin, hotărâtă să descopăr zona.
Sunt o fată de comitet, cu bun simț, motiv pentru care îmi place centrul. Orașului, țării, poveștii, grupului. Niciodată marginile. Veți crede că am ajuns pe celebra Piezișă, hotărâtă să beau o cafea. Nicidecum. Direcția: cafeneaua Outwear de lângă Universității. Feblețea mea, până a dat chix.
Foto: www.panoramio.com
După vreo 4-5 zile de șezut ca matroana mexicană în vârful patului seară de seară, înconjurată de surate într-ale suferinței studențești din timpul săptămânii – adică citit, fumat, bârfit, că laptop/calculator nu aveam (cum dracu’ puteam trăi așa zen, fără rușine?!), iaca și sfântul week-end. Menționez, în timpul săptămânii nu țin minte să fi fost absolut nimic remarcabil în oraș. Toate petrecerile/concertele decente erau vineri, sâmbătă. Și luni sau marți, în Obsession. Ne pornim noi, cele 3 muieri din 5 (una s-a cărat acasă, una la iubit) să ne cinstim cu o băutură fină! Sîc! Aia mai răsărită și mai umblată în cele 5 zile petrecute în campus, urlă: „oaaaai ce tare! Și luăm la rând barurile de pe Piezișă?”…Tăcere. Whaaat? Despre ce vorbești, femeie?! Hai să plecăm, c-apoi vedem. Zis și făcut. După 300 de metri ne trezim pe colțul Vilei 69, în față la Casa Vikingilor. Primul punct de interes. Notat.
*După o săptămână mă ghiftuiam de zici că veneau rușii peste noi cu mici și cartofi prăjiți
**După încă o săptămână repetam figura.
***După care…veci.
Foto: gabrieladeleanu.com
Nu înțelegeam (și puțin mă depășește și acum) de ce e atâta agitație cu Piezișa asta. E doar o stradă. Care aduce a Vama Veche. Dar care nu-i nici la mare, nici măcar în buricul târgului, mă-nțelegeți?! Adică e departe bine de centru, unde știe toată lumea că e fain și mișto și „cul”. Ok, e funcțională, are 3 sau 4 Non-Stopuri de unde îți poți lua pateu la 1 noaptea și un BIC sau un pachet de Durex la 4 dimineața, dar în rest..
La momentul magicei mele descoperiri fiind toamnă, temperaturile de după 8 seara nu mai erau chiar simpatice, așa că atmosfera boemă de terasă am cunoscut-o abia în anul următor, 2 de facultate. Nu m-a dat nici aia pe spate. Și nici bărulețele, înghesuite în căsuțe pipernicite, cu terase mici, pline de bănci incomode sau scaune urâte de plastic galben, branduite cu Bergenbier sau mai știu ce bere. În studenție, am tras maxim 2 beții pe Piezișă, niciuna urâtă, niciuna monumentală. Nu am avut niciodată un bar al meu, unde să ies în fiecare dimineață la cafea, iar în secret să îmi curgă balele după un barman sexy, cu barbă (nu era pă trend atunci, oricum). Nu țin minte petreceri monstruoase în vreo crâșmă de pe Piezișă. Le țin minte însă pe cele din cămin. Mâncam la cantină (atunci când nu trădam Speed-ul, Beijingul sau pe Jaco, toate în centru!), veci nu-mi luam sandwichuri din gheretele obscure ale Piezișei. Pe scurt, nimic nu mi se părea cool, occidental sau interesant la strada asta. De aia nu prea am vizitat-o. Dar asta se întâmpla în urmă cu câțiva ani. De atunci am mai crescut. Mie mi s-au adăugat niște ani, străzii niște baruri faine.
„Situată în inima campusului studențesc Hașdeu” e cea mai clișeică expresie legată de Piezișă. Dar adevărată. Poziționarea ei este impecabilă: la intersecția celor mai importante cămine studențești, fluxul anual de „sânge” proaspăt îi garantează vitalitatea și prosperitatea.
Cele mai trendy baruri s-au deschis aici, unele acu’ câțiva ani, altele chiar lunile astea. Și le merge bine. Vara, terasa de la Booha e mereu vânată, te poți felicita dacă prinzi loc. Iarna, cafeaua de la Beams are mare trecere în diminețile friguroase. În 2014, un bar deschis pe Piezișă e o rețetă destul de sigură a succesului. Se poartă petrecerile studențești, serile de beer pong, karaoke sau concertele live. Se poartă și leacurile studențești, cu care te dregi în Rehab. Se mănâncă foarte bine, exotic sau clasic. Sau fast. Încă mai există Casa Vikingilor, și e vizitată des de amatorii porțiilor XXL. Restaurantul Indigo, singurul loc din oraș în care puteți mânca indian food se află, cum altfel, pe Piezișă. Non-stopurile mai există, mi se pare că s-au și înmulțit. E nevoie de ele.
Strada e la fel de aglomerată ca în trecut, mașinile sunt constant parcate și în stânga și în dreapta. Avem și acu’ fete aranjate la ceas de seară, care atârnă chicotitoare la brațul vreunui tip drăguț, cu barbă, „rei-beni” și căciuliță în miez de iulie. Nu știu care e atmosfera dimineața la prima oră, dacă se clatină vreun petrecăreț întârziat, care încearcă să-și găsească încet drumul spre cameră. Presupun că da. Cât despre prețuri, well, aici mi s-a schimbat perspectiva. Nu mai caut cele mai ieftine cafele, beri, mâncăruri. Și nici nu cred că mai există așa numitele „prețuri studențești”. Acum e de bon ton să dai un ban, să știi de ce îl dai, da’ musai să știe și prietenii de pe Facebook. Că de aia dai chek-inuri de pe Piezișă în cele mai hipsterești baruri!
Cu bune, cu rele, Piezișa însă merge înainte, azi mai cool ca ieri, mâine cu siguranță mai pe val ca azi. Iar noi, mai creștem, ne mai mutăm din Cluj, dar din când în când, nostalgia stă să ne sufoce și atunci facem o plimbare în Hașdeu, ne trântim leneși la soare, pe o micro-terasă, ne comandăm o bere cu sirop de mere verzi sau rodie, pufăim din țigara electronică și ne bucurăm de zgomotul fără pereche al Piezișei!