Cafea [ˈkafe, kaˈfeː] (turcă: kahve; arabă قهوة: qahwa „băutură excitantă” sau „vin”) este o băutură de culoare neagră ce conține cofeină care se obține din boabe de cafea prăjite și măcinate conținând vitamina PP (acid nicotinic sau niacină).
De ce beau oamenii cafea? Chiar le place gustul? Atunci de ce se chinuie să îl strice cu tone de frișcă, siropuri de caramel, vanilie, extra ciocolată? De ce o beau pe fugă, de ce nu o savurează? De ce o beau în picioare sau de ce pierd 2 ore în cafenele? Chiar sunt dependenți de băutura asta? Sau li se pare? Ce înseamnă o cafea bună? Oare pentru toți e la fel? Unde ați băut cele mai bune cafele din oraș și de ce erau atât de bune? Vreau să știu și apoi să vă spun și vouă!
A fost o perioadă în care i-am judecat pe consumatorii înrăiți de cafea, deși făceam parte, nu chiar în secret, din grupul lor. Nevoia obsesivă a populației de a-și începe ziua cu o cafea, tare mi se părea un snobism gratuit, umflat de dragul aparențelor. Asta până când chiar am întâlnit cafeaua, deloc perfectă, cu care am început o relație tumultuoasă, ce ține de mai bine de 10 ani. Acum, sunt la fel de snoabă ca cei pe care îi judec, și deși pot trăi foarte bine fără 250 de ml de lichid negru, diluat cu mult lapte condensat, aleg în fiecare sfântă zi din calendar să nu o fac.
Primul contact
Cred că e din familie. Mama mea, mama ei și mama mamei ei au fost dependente de cafea, turcească pe nisip, la filtru sau instant, așa că probabil eram în stadiul de fetus atunci când am luat pentru prima oară contact direct cu această licoare ciudată. Primele amintiri îmi datează din perioada copilăriei timpurii, din verile caniculare în care prietenele bunicii soseau dichisite cu mărgeluțe colorate, taioare pastelate și părul permanentat, chinuit pe bigudiuri nopți întregi, mirosind atât de specific a naftalină și săpun rusesc, undeva pe la 5 după-masa. Bunica le aștepta deja cu ceștile de cafea pregătite. Avea un set festiv, pe care-l folosea doar atunci când pragul casei ne era călcat de musafiri de vază. Mie mi se părea complet fabulos ca o gașcă de băbuțe simpatice, pe care le iubeam fiindcă îmi aduceau întotdeauna ciocolată, să trădeze sucul TEC atât de verde și perfect pentru care stătusem la coadă 30 de minute, cu o cană mică de ceva negru, care știam sigur că nu e cola. Nu am gustat din băutura suspectă, iar acum regret că nu știu ce aromă avea cafeaua copilăriei mele ’90iste.
Si, soy rebelde!
La 14 ani poa’ să-ți trăncănească maică-ta în cap cât e ziua de lungă că nu se cuvine ca o domnișoară să bea așa ceva, că tot faci cum vrei. În sinea mea, suspectam că m-a văzut fumând în parc, iar faptul că am început să îi gust din cafea pe furiș, nu făcea altceva decât să-i întărească convingerea. Ce-i drept, nu era departe de adevăr. Tocmai mă apucasem de fumat, încă nici nu știam cum se ține corect o țigară între degete, dar trebuia să obțin validarea colegilor și prietenilor cum că sunt un „aproape adult”, așa că, într-o după-amiază de luni, chiulind de la educație fizică, ne-am dus vreo 7-8 în cel mai apropiat bar. „O cafea vă rog!”. Nu țin minte vreo întrebare politicoasă „lungă, cu lapte, fără, cât zahăr doriți?”, știu însă că am primit într-o ceașcă nu tocmai curată, cu o licoare neagră, de zici că un marker a fost ținut peste noapte în apă și a colorat-o cum a știut mai bine. Mi s-a întins în scârbă zahărul (într-un fel de borcan transparent în care se vedeau bulgărași de zahăr gălbui, formați prin contactul cu alte ustensile de amestecat cafea) și o linguriță. Neștiutoare și lacomă, nu m-am abținut și am turnat cam de trei ori zahăr în lichid, amestecând ulterior tacticos timp de câteva secunde. Nu am vomitat, dar nici că am sorbit a doua oară. Ceva mai grețos nu țin minte să fi încercat, decât poate supa de roșii a lu’ bunică-mea. Puseele mele de rebeliune fiind însă mai puternice, nu mi-am dat voie să fiu mai „slabă” decât restul. Așa că, zilele următoare mi-am mai comandat o cafea. Apoi încă una. A zecea oară, m-am prins că e mai suportabil gustul dacă pun și câțiva stropi de lapte, însă tot nu m-a cucerit. Era un moft al grupului, căruia trebuia să mă supun dacă vroiam să fiu „cul”. Mă întreb dacă și acum fac la fel.
Cafeaua studențească
De pe la 17 -18 ani, după ce toată familia și-a asumat că sunt o fumătoare timpurie, mi-am dezvoltat ACEL ritual fără de care adulții nu funcționează: dimineața, la ora 7, 3 țigări + o cafea proaspăt făcută. Pregătită de altcineva e întotdeauna mai bună decât cea pe care ți-o faci tu, într-un mod neglijent, repezit, neprofesionist. Atunci, în prag de BAC și admitere, am descoperit că această băutură e cel mai puternic liant social din câte cunosc. Nu îmi stătea în fire să chem pe cineva la un suc sau un ceai. Așa că textul era întotdeauna legat de cafea.
Deși nu am iubit-o cu pathos, i-am fost fidelă. Nu am trădat-o prea des nici cu cappuccino, moccacino, frappeuri sau alte variațiuni. Iar în studenție am fost chiar apropiate. Știam că mă pot baza pe ea în fiecare zi: la 7.30 în cămin, la 8.30 la facultate, la 13.00 tot la facultate, la 15.00 la birou și uneori seara, dacă ieșeam cu cineva. Era deja o chestiune de comoditate, ca într-o relație. Știi că e acolo atunci când ai nevoie de un punct de sprijin, motiv pentru care nu apelezi la un ceai negru, de exemplu.
Supradoza
Am trăit două perioade de excese într-ale cafelei. Prima, prin 2008, când stăteam cu nopțile în redacție, și cumva, după ora 00.00, făceam un litru de cafea neagră, îngrozitor de tare, pe care o topeam fără zahăr sau lapte până în zori de zi. După vreo 6-7 luni în stilul ăsta, mi-am impus o pauză. Mi-a ținut figura 2 zile, dar mai apoi cafeaua mea se făcea pe bază de lapte. Un fel de lapte cu cafea, dacă vreți. Așa cum este și acum, după aproape 6 ani. Al doilea moment în care mi-am jurat că mă dezic pe viață de ea, a fost în iarna anului trecut. Pe scurt: mult prea mult ness, mult prea puțină apă, rezultă stări deloc plăcute. Remediul: pauză. Scopul: să mă las. Rezultatul: altă dată!
Prezent
Zilele astea nu mai exagerez. Nu mai beau oricâte, oriunde și cu oricine. Cred că e un semn al maturității, fără să vreau am devenit și eu un fel de adult care știe ce bea. Dacă îmi place? Nu, sincer e să vă spun că nu. Dar depinde unde o beau. Pentru mine, cafeaua a fost și va rămâne un pretext. De a mă integra, de a fi cool, de a părea mai altfel decât sunt. Un pretext pentru o întâlnire amicală, profesională, amoroasă. De a lansa o invitație. De a discuta relaxat, de a pierde vremea într-o cafenea. Îmi place mult mai mult tot ce ține de cultura cafelei decât cafeaua în sine. Dar nici nu îmi pot imagina existența fiind complet privată de această băutură dulce-amară. Și mai ciudat este că mă pot plia pe felul ei de a fi: dacă e neagră, o beau așa, à la française, fără lapte sau zahăr. Dacă e cu lapte, atunci pun și mai mult lapte, până devine americană. Uneori cer și frișcă. Iar siropurile, scorțișoara și toate celelalte artificii, oricât de tare se chinuie, nu mă pot face să o iubesc mai mult.
O cafea bună poate să fie XXL, extrem de tare, cu niște urme vagi de zahăr, servită într-un pahar de carton roșu, cumpărată cu 2.20 euro dintr-un tonomat din mijlocul Gării de Nord din Paris. La fel de bine, poate să fie un espresso minuscul (atât de amar încât să necesite de urgență un pahar gigantic cu apă), lângă care nici nu apuci să povestești episodul de aseară din Game of Thrones, că deja s-a și terminat. Dar, pentru că aș savura acel espresso pe Rialto, ar fi excelent! La Dej, în curtea cofetăriei Lemnul Verde, sub nucul uriaș, unde am mâncat vată pe băț la 3 ani, se servește o cafea normală, banală, nesofisticată. Dar mie mi se pare mereu bestială, pentru că o beau tolănită la umbră, holbându-mă în stil franțuzesc la trecători, rememorând bețiile din tinerețe cu vechi prieteni. Nu îmi pot închipui făcând asta cu o Fanta în față.
Pentru mine o cafea bună ține de contextul în care o bei, abia apoi de gust. Poate că nu mă pricep să detectez arome exotice, gradul de prăjire al boabelor de cafea, originea lor etc., dar apreciez întotdeauna o cafea servită într-un loc care îmi este pe plac, alături de oameni care îmi plac.
…va urma
