This is a story of girl meets boy. But you deserve to know this is not a love story.
În primăvara anului 2002, Crenguța își pierdea capul după Georgel. Colegi în echipa de teatru a liceului, se vedeau destul de des. Își aruncau ocheade scurte și intense la repetiții, găseau mereu motive de a gravita unul în jurul celuilalt. Într-un final, după câteva săptămâni de tatonări, zeci de telefoane date colegilor cu scopul de a stoarce informații prețioase unul despre celălalt, și-au luat inima în dinți. Georgel a chemat-o timid pe Crenguța la o prăjitură în singura cofetărie decentă din oraș. Au împărțit întâi o spumoasă, mai apoi dragostea. Și-au jurat iubire veșnică în parc, s-au prezentat părinților, s-au plimbat de mână prin oraș, se pupau în curtea școlii și își împărțeau cornul cu ciocolată în pauze. După 9 luni, Crenguța s-a plictisit. Și-a cerut insistent independența, văzând că n-o primește cu frumosul, și-a smuls-o într-un mod destul de barbar: afișându-se cu altul.
Șase ani mai târziu, Crenguța se maturizase din punct de vedere sentimental. Credea că știe ce vrea, se săturase de relații pasagere, de beții studențești și voia și ea un bărbat. Pe care l-a cunoscut într-un bar. La care s-a gândit cam 30 de zile, în a 31-a invitându-l la o bere. Ceea ce se înfiripase era o senzație nouă, necunoscută Crenguței, care trăia incertitudinea unui început de relații. Telefoanele scurte și rare ale lui Codruț erau mai nepractice decât o pereche de ochelari de cal. Totul era în ceață. Cu migală și răbdare însă, fără insistențe, rezistând eroic tentației de a i se vârî pe gât lui Codruț, fata noastră câștigă bătălia: societatea o recunoștea drept prietena lui Codruț.
După ani mulți, câțiva cactuși și un bambus sacrificat pe altarul relației, un aragaz îmbâcsit de ulei, vacanțe la nudiști în vamă, zeci de parfumuri scumpe făcute cadou cu diverse ocazii, sute de filme văzute și comentate, câteva joburi schimbate, certuri și reproșuri nocturne, vizite în magazine deocheate și o droaie de prezervative, povestea fără sfârșit își găsise finalul. Și-au deschis supapele mizeriilor pe care le refulau de luni întregi, s-au împroșcat cu acid sentimental, după care s-au luat în brațe, și-au jurat iubire amicală veșnică și și-au văzut de viață. Își trimit felicitări electronice de Crăciun și de 1 iunie.
2014. Februarie. L-a cunoscut pe Săndel prin niște prieteni și zău dacă a părut interesantă vreo secundă. Se vedea în week-enduri cu un alt tip, nimic serios. Nu avea timp de pierdut într-o relație care presupunea o investiție serioasă de timp, nervi și pauze de masă zilnice. Totuși, după 7 zile s-a trezit analizând minuțios fiecare poză publică de pe Facebook-ul lui Săndel. Peste noapte, s-a trezit că îl vrea. Și-a semnalat prezența, au făcut schimb de numere de telefon, și-au scris, s-au întâlnit, s-au consumat. S-au cam uitat. Fiind o piață liberă, Crenguța nu se plictisea. Din când în când ieșea prin baruri, aflându-se într-o continuă căutare. „Divorțând” de acel alt tip, a realizat cât de mult se iubește pe sine, cât de bine e să fi singur pe buletin, să nu dai socoteală nimănui unde mergi și ce faci. Din când în când ieșea la film cu prietenii, iar Săndel se nimerea să fie prin preajmă. Repetau tiparul primelor întâlniri, după care își vedeau de rutină. Asta până când Crenguța s-a decis să poarte o discuție. Greu de purtat, de altfel, pentru că s-a lovit de mai multe obstacole, imposibil de decelat: propriul orgoliu, cel al lu’ Săndel, instinctul propriu de autoconservare, teama de eșec, teama de refuz, negarea adevărului.
În 2018, Crenguța și-a cumpărat primul bilet de vacanță în Bali. Singură, cu două valize de dimensiunea Colosseumului, citea presa scandinavă în aeroportul din Stockholm, în așteptarea avionului. Lăsase în urmă țara de baștină, în speranța unei vieți împlinite și prospere în străinătate. Încercând din greu să fie asimilată de noul mediu în care trăia, uitase că mai există pe lume și altceva decât job. Aceasta era prima vacanță din ultimii 3 ani. Și tot prima posibilitate a unei aventuri amoroase. Tot din ultimii trei ani. Asta în timp ce acasă, toate prietenele, vecinele, colegele de liceu, femei cu sau fără cariere înfloritoare, aveau un numitor comun: un soț și minim un plod în brațe.
Am senzația că sunt înconjurată fie de proaste care nu-și bat capul cu sensul vieții și nu despică firul unei relații în 455 de unități egale, fie de muieri ultra-gânditoare, cărora înoată într-o mocirlă sentimentală. Motivul? Cele două tipuri de viitor amoros care se prefigurează la orizontu-mi: primul, casnic, placid, plictisitor, monoton, în care fiecare trăiește doar de frica singurătății, sau și mai rău, de dragul unui copil. Al doilea, nu atât de mohorât, dar mai instabil decât vremea la televizor: un nesfârșit joc al puterii, care macină nervii, împietrește epiderma, sărăcește persoana, omoară afectivitatea. Câștigă ăla care nu cedează deloc.
În ultima vreme am fost târâtă în mai toate dezastrele amoroase posibile, ale mele, ale altora, de parcă astrele iubirii au luat-o razna, părăsind pe veci Casa lui Venus. Nimeni nu se mai înțelege cu nimeni, cupluri vechi își dau în cap în piața publică, altele proaspăt clădite constată că și-au greșit fundația relației, iubiți vechi se acuză din senin de mici nimicuri, nu se comunică… de parcă nimeni nu vrea să își rezolva problema. Și continuăm să ne plângem. Încerc să rămân calmă și să îmi recit de dimineața până seara în oglindă: „e doar o fază, trece”! Experiența proprie mă învață însă altceva. Dacă în urmă cu 10-15 ani era totul mult mai simplu, acum habar nu ai cu cine îți împarți așternuturile. Relațiile nu se mai definesc, e mult mai ușor să te sustragi printr-un mesaj pe Facebook. E mult mai practic (și dureros pentru celălalt) să-ți închei socotelile printr-un mesaj. Sau pur și simplu să nu mai răspunzi. Muncim atât de mult să ne construim un EU de fațadă, încât uităm se ne mai purtăm natural. Ne acoperim cu un machiaj virtual, poleit cu statusuri, poze și linkuri care ar trebui să ne expună trăirile și sentimentele. Vorbim în citate, facem bășcău prin imagini de 9GAG, bocim prin linkuri de YouTube. Niciodată nu plângem în public. Niciodată nu recunoaștem că ne doare, că suferim. În schimb comunicăm prin sms-uri impersonale, ne duelăm în orgolii, îl considerăm slab pe celălalt dacă ne răspunde prea repede la mesaj sau ne enervăm pe propria noastră insistență. De care facem abuz “doar dacă” nu primim un răspuns prompt la cele două cuvinte atât de uzuale: „CE FACI?”
Pe scurt, comunicăm fix pe dos. Dacă vrem să fim afectuoși, mai mult ca sigur vom înțepa. Dacă vrem și altfel de întâlniri decât printre cearceafuri, cu siguranță vom refuza o invitație la cafea. Dacă îl vrem pe celălalt alături, ne vom asigura că o spunem pe cel mai indolent ton posibil, transmițând de fapt că ne doare între fese.
Deși mi-am alocat o bună parte din ultimele zile acestor întrebări, ajung la o singură concluzie: e mai simplu să pară că nu-ți pasă. Ești mai puțin vulnerabil, mai puțin expus. Nimeni nu te poate acuza de slăbiciune, poate doar de un coolness excesiv. Și uite-așa, am avut o revelație: mimetismul comportamental funcționează incredibil de bine. Ție ți se rupe? Foarte bine, și mie. Nu-ți pasă? Nici mie. Poți fără mine? Și eu fără tine. Am totuși o bănuială că lucrurile mișcă și în alt sens decât negativ. Dacă ești pozitiv, cald, relaxat, și îți lași acasă morcovul din pantaloni, sunt șanse mari ca Universul să îți cânte în strune. Cred că se numește Kharma!
