Prin acest articol, Șnur marchează debutul său editorial pe ClujLife.
Pentru mine, incursiunile prin supermarket sunt cea mai grea corvoadă. Nu pentru că aș urî în mod deliberat conducerea supermarketurilor pentru condițiile de muncă, ceea ce o fac. Eu urăsc supermarketurile pentru că sunt niște labirinturi ale consumului. Cu cât mai mari, cu atâta mă împotmolesc în ele mai tare. Te țin pe loc să te zgâiești la tot ce poți și nu poți să-ți cumperi, în timp ce aluneci precum o stafie alături de multe alte stafii pe culoarele morților voastre sufletești și colective.
Recurența la supermarket e pentru mine, în felul următor: băiat economicos fiind și dispunând de o sumă anume pe săptămână, mi-am propus încă din prima zi când am pus piciorul în Cluj și în Napoca să mă folosesc de numita sumă în mod inteligent și responsabil, cumpărând și gătind hrană adultă, și făcând sandwichuri pentru facultate. De-a lungul timpului, sistemul s-a dovedit a da greș în mod ireproșabil: evit regulile în primele zile, alegând să îngurgitez fără milă și vinovat față de mine însumi șaorme în valoare de multipli de 8 lei, de cele mai multe ori beat fiind în urma consumului de beri multipli de 6 lei. Astfel, tot scăzând vertiginos banii, de multe ori mă pomenesc pe muchia falității pe la jumătatea săptămânii, adică gen marți, și mă văd nevoit să intru în sistem de austeritate pe stil Merkel. Restul săptămânii ajunge rezervată pateurilor la conservă, prietenilor apropiați și pioșeniei. Iată cum acest ciclu perpetuu face ca jumătate din săptămână să-mi dea burtă de bere și în cealaltă să mor de foame.
Desigur, am fi naivi să credem că vechiul meu război cu supermarketul își are rădăcini numai în modul meu defectuos de a-mi organiza săptămâna culinară. Dacă v-ați născut înainte de 2000, poate știți, bunăoară, că în anul ăla un corn Chipicao costa vreo 70 de bani („șapte mii”). Șase-șapte ani mai târziu, un baton de ciocolată la 100 de grame End-Ibo, din ăla bun și de casă și underground oscila între 90 de bani și 1.10 lei. Mno, păi bine v-am găsit în 2015, unde același baton, precum și un corn 7 Days costă amândouă doi lei jumate, fără ca salariile să fi crescut notabil. N-o să analizez în 140 caractere principala schema economică care determină aceste fapte, în mare parte deoarece n-o cunosc, dar mă rezum să zic că e nașpa. Să zicem că într-o săptămână sunt băiat cuminte și nu cheltui nimic, merg cu suta de lei direct în supermarket. Ce iau? Basic stuff, dar știți, cel mai basic. Lapte, ouă, salam, pită, cașcaval. Mă uit pe bon – 30 de lei. Ai să mă fut. Care ciuperci, care piept de pui, care zarzavaturi, care gătit civilizat când deja s-a dus o treime din sumă?
Se întâmplă să fiu un tip aiurit în diverse situații, de la neînțelegeri cu secretare până la întrebat doamnele de la ghișeul RATUC ce țigări dețin. Acest defect se manifestă și în zona supermarketului, căci de multe ori intru bezmetic prin ușile glisante cu gândul la mese aburinde, și uit să iau un căruț sau măcar cărucior. Scăparea s-a arătat a-mi fi, însă, de ajutor, căci fiind prea greu să ies din magazin, să iau un cărucior și să revin, sunt forțat, precum într-o echilibristică bizară, să țin toate produsele în brațe, neputând duce niciodată mai mult de 5-6 produse. Astfel, rămân tot timpul cu esențialul iar regretul că nu mai am loc să iau sos de tomate e rapid înlocuit la casa de marcat de un calm de o sorginte esențialmente românească: las’ că se poate și așa.
Șnur
