Răţuşca cea urâtă
de Hans Christian Andersen
Scenariul: Ovidiu Pecican
Regia: Varga Máté Ibolya
Scenografia: Epaminonda Tiotiu
Asistent de regie: Angelica Pamfilie
Muzica:Venczel Péter
În distribuţie: Ramona Atănăsoaie, Frunzina Anghel, Andreea Bolovan, Ionuţ Constantinescu, Iulia Dinescu, Călin Mureşan, Andra Ştefan
Un ou de lebădă ajunge în cuibul unei raţe domestice, iar din acest ou iese un boboc de „raţă”, mai mare, mai altfel, mai „urât” decât celelalte răţuşte. Apariţia bobocului „ieşit din rând” o nelinişteşte pe raţa mamă şi stârneşte adversitatea păsărilor din ogradă. Marginalizat şi de proprii săi fraţi, bobocul de lebădă nu are altă cale decât să fugă în lume, nutrind speranţa că undeva există un loc pentru el. Drumul lui duce spre iazuri şi păduri, spre mlaştini şi sălbăticie unde va întâlni fiinţe cuvântătoare şi necuvântătoare, dar nimeni nu va vedea, nu va recunoaşte în bobocul solitar şi ciudat, cu penajul gri, cu capul mare şi ciocul negru, magnifica pasăre din poveştile cu elfi: lebăda. Nici măcar el nu ştie cine este. Momentul cel mai dramatic al poveştii este momentul de maximă solitudine şi disperare al personajului când cârdul de lebede – pe care îl recunoaşte – apare şi dispare în înălţimile de neatins ale cerului, ca un vis frumos, ca o ultimă speranţă.
Promisiunea mult aşteptată a metamorfozării se împlineşte sub taina iernii: în oglinda apelor de primăvară şi sub privirea semenilor săi, răţuşca cea urâtă îşi dezvăluie chipul şi adevărata sa natură. Lebăda cea tânără devine reprezentarea frumuseţii absolute, transfigurată de nobleţea suferinţei. Memoria penajului gri, memoria răţuştii urâte, e tributul plătit unui vis împlinit, care şi el pare la fel de trecător precum clipele de coşmar : Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!