Încep prin a vă povesti puțin despre prima mea întâlnire cu Procesul lui Kafka. Titlul operei îmi este cunoscut încă din perioada claselor mai mici, însă mereu am evitat lectura cărții având un motiv bine întipărit în minte: sunt prea mică să-l pot citi pe Kafka, pe care îl poți înțelege doar dacă ai ajuns la un anumit nivel al maturității. De unde ideea asta, nu îmi prea amintesc, dar am procedat întru-totul cum fusesem învățată și am fugit de scrierile lui.
Săptămâna trecută mi-a căzut cartea în mână și am decis că sunt pregătită. Aflasem și de premiera spectacolului de teatru, jucat pe scena Teatrul Național din Cluj, așa că am vrut să citesc rapid cartea, iar mai apoi să mă delectez cu piesa. Socoteala de acasă prea rar se potrivește cu cea din târg, motiv pentru care am izbutit să ajung abia la pagina 70 în momentul în care m-am trezit frumos pe scăunelul din Sala Mare a Teatrului.
Nu are nici un sens să scriu acum un articol în care să încerc explicații, să atribui semnificații în van personajelor, acțiunilor lor. Au mai încercat și alții și nu s-a concluzionat nimic. Cel puțin, nu s-a ajuns la un numitor comun, nicio clarificare mulțumitoare. Am făcut eu aseară un research temeinic, și nu ca să vă pot spune vouă asta, ci pentru că a înțelege ce doamne iartă-mă s-a întâmplat pe scenă, pentru că nu am înțeles atât cât mi-aș fi dorit.
Nu, nu cred că am un nivel de inteligență sub nivelul mării, cu toate că pentru câteva minute am pus la îndoială acest lucru la terminarea spectacolului. Apoi am văzut că mai erau și alții la fel de confuzi ca mine, care aplaudau și zâmbeau cu jumătate de gură. Și apoi am auzit fraza care m-a liniștit de tot: ”Nu aveai cum să înțelegi nimic dacă nu citeai cartea înainte.”
Nu vreau să mă înțelegeți greșit, am asistat la un spectacol complet, o piesă de teatru care îți taia răsuflarea și te făcea să te miști nervos în scaun, căci nu știai ce urmează și mai ales, care va fi deznodământul. Jocul actorilor a fost unul impecabil, iar personajul principal, interpretat de Ionuț Caras, l-a adus pe Joseph K. în fața noastră cu o acuratețe care m-a cutremurat. Cu siguranță, regizoarea Mihaela Panaite nu a avut o sarcină deloc ușoară atunci când și-a propus să transpună acest univers kafkanian pe scenă. Pentru că, fără dar și poate, Kafka era un geniu ca toate geniile, neînțeles și cu o urmă de nebunie care și-a pus amprenta asupra întregii sale opere. Mulți îi interpretează scrierile din perspectiva vieții lui, legătura pe care o avea cu tatăl său, munca pe care o făcea zi de zi, aspecte demne de studiat, căci cu siguranță l-au influențat în mare măsură.
Întâlnirea cu Kafka a fost, așadar, frustrantă. Am așteptat până în ultima secundă a piesei o lămurire, răspunsuri la întrebările care nu erau puține, o portiță care să mă scape și pe mine, ca și pe Joseph, de același chin al trăirii într-o incertitudine constantă. Simțeam cum îmi expodează capul și eram decisă să termin cartea, doar ca să pot să am o explicație rațională pentru ce văzusem. A câștigat somnul lupta cu întrebările, iar eu am realizat că cel mai bine e să vă las pe fiecare în parte să descoperiți această piesă de teatru, tulburătoare și splendidă în același timp. Cert este, că trebuie neapărat să citiți cartea, ori înainte, ori după, căci altfel nu veți avea liniște.
Și, până la urmă, acesta este scopul unui spectacol, să te răvășească, să te pună pe gânduri, să nu te lase să dormi.
Cine a văzut piesa deja și ar dori să împărtășească păreri?
Următoarea reprezentație va avea loc pe 13 mai.
