Articole, Interviu | #clujlife

Interviu cu Anca Cioltan, fotograf și co-owner ETC Studio

Despre Anca Cioltan v-am povestit câte puțin săptămâna trecută, când v-am zis că am fost în vizită la ETC Studio, și tot atunci vă promiteam că revenim cu mai multe detalii despre povestea acesteia. Ea e cea responsabilă de felul în care arată locul, dar și soțul ei, Marcel, a contribuit substanțial la acest aspect, mai ales când a început să vină acasă cu tot felul de chestii cumpărate fără știrea ei, și s-au trezit cu o ”remorcă de mobilă.” La propriu. În fotografia de mai jos îi vedeți așa cum sunt ei, colorați și amuzanți, iar în rândurile ce urmează vă povestim și despre drumul de 23.000 de km pe care l-au făcut cu mașina respectivă până în Mongolia.

Dar să începem de undeva. De unde a venit ideea proiectului și cum s-a concretizat în ceea ce vedem astăzi?

Eu îmi doream ceva mai mult față de fotografie, dar să rămân în zona vizuală. Mi-a surâs în acel moment ideea de recondiționarea mobilei, într-un spațiu mic, intim, în care să-mi fac treaba, să fie mai mult o chestie de hobby. Dar Marcel mi-a spus că e prea puțin, că voi rămâne într-un beci, așa că a venit cu partea lui, de mașini, fiind pasionat de autovehicule vechi. A găsit casa, m-a adus aici într-o zi și mi-a zis că o ia chiar dacă ar fi să facă parcare publică în curte, cu sau fără implicarea mea. Cumva, s-au intersectat lucrurile care ne plăceau la amândoi și a rezultat tot ce e aici. Când ne-am întâlnit cu proprietarii a fost ca la un interviu, ei ne întrebau dacă aveam un plan de afaceri, noi le ofeream entuziasm și încredere în propriul plan și mai puține cifre. Dar le-a plăcut ideea. Am închiriat casa, era goală, și ne-am apucat să cumpărăm lucruri.

Ei, acum e acum. Tot ce se află acolo e selectat și adus de către cei doi, de pe la târguri, în general, aceasta fiind varianta preferată de Anca, căreia îi plac aceste adunări pentru că îmbină căutatul cu fotografia, dar au comandat și de pe eBay, pentru că mersul pe la târguri e ca shopping-ul pentru Marcel. Optează pentru târgurile din Germania și Olanda, iar din România merg la cel de la Negreni, nu pentru obiecte, ci în scop fotografic. Au fost și zile mai dificile în perioada când adunau lucruri pentru casă, ne-a istorisit ea cu zâmbetul pe buze și ochii strălucind, iar ca să o credem, ne-a dat exemplu unul dintre momentele prin care au trecut în ”căutarea de comori”.

Aveam duba și remorca pline și trebuia să ridicăm o masă de cafea de undeva. Am ajuns acolo și am aflat că vindeau tot din casă, iar cel care locuise acolo fusese pictor și avea un atelier. Am desfăcut tot, am adunat, iar am desfăcut, am zis – Mie îmi trebuie toate! Nu plec de aici fără masă, dulap, pensule. Era o nebunie tot ce avea omul acolo! Tipul era operat la spate și nu ne-a putut ajuta deloc cu transportul, atelierul nu era deloc mic, iar ca să le luăm pe toate a trebuit să reorganizăm tot din mașină. Până la urmă le-am adunat pe toate în curtea de aici, mai aveam o săptămână până la deschidere, și atunci am dat prelata la o parte și am început să plâng, întrebându-mă ce vom face cu ele. Treptat, s-a aranjat cumva, dar e greu să zic că eu am făcut design-ul, pentru că totul a venit spontan și cred că indiferent cum le-ai pune, arată bine.

A trecut un an și jumătate de la inaugurarea spațiului și, având un concept destul de complex la bază, acest lucru le permite libertate atât în privința decorului, cât și a tipului de evenimente organizate. Găzduiesc evenimente private, cum ar fi zile de naștere organizate într-o formulă mai restrânsă, dar și corporate – workshop-uri, prezentări informale. Vor să dezvolte partea de mașini, iar acum începe să-și facă loc destul de bine și fotografia în peisaj, iar Anca visează să vadă biblioteca celebră despre care v-am zis deja, plină de albume foto. Iar când a venit vorba de fotografie, lucrurile au devenit și mai interesante.

Fotografia am descoperit-o acum 7 ani. E destul de greu să zic ce reprezintă pentru mine, pentru că o simt ca fiind parte din ce sunt, mi-e greu să o separ în bucăți mai mici. Am renunțat la Medicină după 3 ani de facultate, când am realizat că singura chestie care mă fascina erau ilustrațiile din atlasul de anatomie și m-am întors acasă, în Câmpulung, cu aripile frânte. M-am decis într-o zi să îmi iau un aparat foto și două zile nu am ieșit din casă pentru că am citit manualul de utilizare, nu cunoșteam pe nimeni care să facă asta și de la care să învăț. Așa că, pentru mine, cartea a fost autodidact. Am adunat o gașcă mică de oameni și am început să merg pe dealuri la răsărit. Am simțit că vreau mai mult și am mers la un curs la București, la vreo 2 luni după ce descoperisem acest nou tărâm. Mi-a dat un refresh din primul moment, a scos albume, mi-a spus – Asta e fotografia. Și atunci am realizat că nu știam nimic.

Nu pornise nicicum de la ideea că vrea să facă fotografie profesionistă, era doar dragul acela de a surprinde diverse cadre, de a vedea rezultatul final. Fiind ”într-o situație mai delicată”, după cum a numit-o Anca, ai ei s-au decis să o trimită într-o călătorie în Israel, la Locurile Sfinte, alături de un grup de pelerini. Era ceva ieșit din discuție pentru ea, dar s-a gândit că poate face fotografii și a acceptat. Singura problemă e că nu au lăsat-o la aeroportul din București să plece cu aparatul, i-au lăsat un singur obiectiv și un blitz, pe motiv că nu aveau cum să verifice aparatură atât de sofisticată. Nu vă gândiți că asta se întâmpla acum 100 de ani, ci doar era vorba de o călătorie de zbor israeliană, iar regulile erau ușor… deplasate. Aparatul nici nu era unul profesional.

Am plecat așa, fără nimic, iar după 3 zile am reușit să iau legătura cu o tipă din Telaviv, care mi-a cumpărat un aparat, eu mi-am dat toți banii pentru excursie, m-am întors acasă cu o pungă de condimente, și ea mi-a luat o săpunieră de aparat, dar care îmi permitea, totuși, să am comenzi manuale. Și cu el mi-am făcut treaba, a fost extraordinar. Acela a fost proiectul la finalul căruia am realizat că asta vreau să fac. La scurt timp l-am cunoscut pe Marcel și primul lucru pe care i l-am spus e că vreau să merg în Mongolia, să fac fotografie. Iar el doar m-a întrebat – Te deranjează dacă te duc cu motocicleta? Cam acesta e începutul în fotografie. Nu am programat nimic, ba din contra, cred că mi-a fost destul de greu să accept că e parte din mine. Eram destul de setată pe Medicină, pe o carieră fixă, părinții mei sunt ingineri.

Eu mereu am trăit cu impresia că lucrurile care ne pasionează și la care suntem buni își fac loc în viața noastră destul de timpuriu și am fost curioasă dacă Anca avea vreo înclinație spre artele vizuale, dacă mai pictase până atunci. Sau orice din zona aceasta. Așa am aflat că ea tot timpul și-a dorit să deseneze, avea caiete pline de schițe, care de fapt erau mâzgălituri, zice că nu avea nicio treabă cu așa ceva. Și tocmai de asta și-a luat și aparatul, pentru că voia o altă formă de exprimare. S-a înscris la Arte, la secțiunea Foto, și treptat, a învățat să și deseneze, acesta fiind unul din bonusurile cele mai faine aduse de fotografie.
Revenind la spațiu și evenimentele de aici, trebuie să știți că cel puțin o dată pe lună organizează propriul event, unde intrarea este liberă, iar acum pregătesc expoziția ”Experience Mongolia”, ce prezintă întocmai călătoria Ancăi și a lui Marcel pe acele plaiuri.

Am fost cu motocicleta în Armenia, în Kazakhstan, și cred că am luat cea mai bună decizie să mergem cu mașina în Mongolia, au fost 23.000 de kilometrii parcurși în șase săptămâni. În drum spre casă, întrebarea – Cât mai este? – era una tabu, știam deja că totul se măsoară în ore. Mi-am dorit foarte mult să ajung în acest loc pentru cultura lor, pentru oameni, pentru vulturi. E exotic într-un mod diferit față de lucrurile cu care intrasem în contact până acum.

Noi după ”vulturi” n-am mai auzit nimic, era de așteptat să cerem informații suplimentare. De ce sunt atât de speciali vulturii Mongoliei? Ne-am găsit răspunsul: puii de vulturi sunt răpiți de la mamă când sunt mici și dresați pentru a vâna pentru oameni. Practic, se merge în câmp deschis cu vulturul pe mână și când îi ridică căciulița pe care o are pe ochi, pasărea zboară direct spre pradă, fie un iepure, o vulpe sau chiar lup.

E impresionant să îi vezi cum își deschid aripile. Chiar a doua zi după ce am intrat în Mongolia, eram într-un sat și ne-au tăiat calea doi bărbați pe o motocicletă, unul era cu pușca, celălalt ținea vulturul pe mână, iar în spatele roții atârna un iepure. Nu știam ce să fac, să deschid geamul, ușa, să sar pe geam, i-am urmărit până în curtea lor, tremuram și nu-mi venea să cred că e real, că e pe bune. Oamenii sunt extraordinar de prietenoși, ei au fost mai bucuroși decât noi. Atunci am avut și primul contact cu mâncarea mongoleză, brânza de cămilă și un fel de ceai cu lapte de cămilă, ambele groaznice și servite în toate casele. Era și considerat nerespectuos să refuzi. Noi am trăit acolo cu conserve și supă la plic, am încercat să mă obișnuiesc cu bucătăria lor, dar imaginați-vă că peste tot e orez și carne de miel extrem de grasă, dacă lași o lingură în bol, nu se duce stânga-dreapta, acolo rămâne. Nu vezi legume, am găsit la un moment dat doi castraveți uscați și mi i-am proporționat să-mi ajungă vreo 3 zile. Nu au drumuri, peste tot e macadam, dar conexiunea la Internet e excelentă. Eram în mijlocul deșertului și vorbeam pe Facetime. Însă au o mare probleme de navigare, n-au hărți, sunt zeci de drumuri de pământuri făcute unul lângă altul.

 

S-au rătăcit, au rămas fără motorină, și-au împotmolit roțile în dunele de nisip, iar punctul culminant a fost când au ajuns la un festival al cailor, unde au intrat în contact și cu tradițiile zonei.

E greu să exprim în cuvinte ce am simțit atunci. Erau în jur de 100 de oameni, toți cu caii, toți îmbrăcați în haine colorate. Pentru ei, acest animal este foarte important, îi au pe cei sălbatici, sau semi-sălbatici, pentru că îi lasă să trăiască în sălbăticie și îi mai prind când au nevoie. Era practic un concurs cu mai multe probe, chiar adunase și o turmă imensă de cai sălbatici în centru și practic printre oameni, în public, îi vânau. Acolo era concursul, acolo erau caii, acolo erau lumea, acolo era tot, zero norme de securitate. În cadrul expoziției veți putea vedea o selecție de imagini care vă pot ajuta să vă faceți o idee despre Mongolia, plus partea de making-of, imagini cu noi din timpul excursiei. Vom încerca să pornim și o dezbatere despre ce înseamnă să călătorești acolo, pentru cine vrea să se aventureze. Noi vorbeam de Mongolia de 6 ani, am avut doar planificarea din punct de vedere fotografic de făcut, iar Marcel de pregătit mașina. Pentru că am dormit în majoritatea timpului în autovehicul și n-am fost constrânși să ajungem la o anumită dată undeva, am avut parte de foarte multă flexibilitate.

Concluzii la finalul unei astfel de experiențe? Am putea fi fericiți cu mai puține lucruri, nevoile sunt mai mici, iar contactul cu o civilizație diferită te face să realizezi că lumea e atât de mare și diversă, iar a impune etichete e absolut inutil, indiferent de unde ești.

Am râs bine de tot cu Anca, așa ne-a transmis o energie pozitivă prin poveștile ei, v-aș recomanda să mergeți la ETC Studio doar pentru a o auzi vorbind. Voi ați cunoscut-o? O puteți face pe 30 martie la vernisajul expoziție.

ClujLife - Te scoate din casă

Ultimele articole

Evenimente viitoare

Mon 22

Indigo | Tina Chiriță @ Fabrica de Pensule

6 October, 12:00 am - 10 November, 12:00 am
Mon 22

Ioan Grosu / Solo Show @ Fabrica de Pensule

6 October, 12:00 am - 10 November, 12:00 am
Tue 23

Funky Depresia

23 October, 8:00 am - 5:00 pm
Tue 23

Cops & Narcos having coffee

23 October, 10:00 am - 11:00 am
Tue 23

DesignSprint by ZAINxStartupGrind

23 October, 4:00 pm - 10:00 pm

Această pagină web folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența de navigare și a asigura funcționalițăți adiționale. Detalii aici.

WordPress database error: [Unknown column 'tt.order' in 'order clause']
SELECT t.*, tt.* FROM wp_terms AS t INNER JOIN wp_term_taxonomy AS tt ON t.term_id = tt.term_id WHERE tt.taxonomy IN ('gdpr_service_categories') AND tt.parent = '0' ORDER BY tt.order ASC