Nu îmi pot imagina un mod mai frumos de a-ți încheia weekend-ul și de a păși cu dreptul într-o nouă săptămână, decât acela de a participa la un eveniment cultural reușit, care are puterea să te desprindă puțin de realitate și să te transporte într-o lume a poveștilor. Uneori, decizia de a alege acel eveniment se dovedește a fi cea mai grea; poate vreau ceva cu o tematică muzicală, dar n-aș spune nu nici unei piese de teatru. Ieri, 4 noiembrie, am avut bucuria de a participa la un spectacol care le-a cuprins pe ambele. Și cu greu pot exprima cât de mult mi-a plăcut!
Prima parte a spectacolului de muzică-teatru, Povestea Chitarei, a fost, pentru mine, asemenea unei mașini a timpului. M-am întors în anii copilăriei, am zâmbit cu gura până la urechi și am fredonat în gând versurile unor bine-cunoscute melodii rock.
Imediat ce am intrat în sala Academiei de Muzică Gheorghe Dima am simțit cum ard de nerăbdare să aflu ce se ascunde spatele cortinelor trase. Nu am așteptat multă vreme și am primit răspunsul, de îndată ce spectacolul a început iar scena a fost dezvăluită publicului. De câți oameni e nevoie pentru a capta întreaga atenție a celor așezați pe scaune? În cazul de față, de unul singur. Muzicianul Stan Zamfirescu ne-a emoționat și fascinat pe toți prin piesa pe care a interpretat-o la chitara clasică și ne-a introdus, ușor, ușor, în imaginarul poveștii. Când ultimele note au fost cântate, pe scenă și-a făcut apariția Alin Turcu, actorul ce avea să interpreteze personajul principal.
Firul narativ este construit foarte simplu. Albert, un băiețel de clasa a IV-a, vizionează la televizor un documentar din care înțelege că va veni sfârșitul lumii. Îngrijorat de acest fapt, își dorește cu ardoare să trimită în cosmos chitara lăsată de tatăl lui pe care nu l-a cunoscut niciodată. Nu este orice fel de instrument, să ne înțelegem, ci conține „toate sunetele inventate vreodată de toți chitariștii din lume”. Peripețiile prin care trece, diferitele personaje pe care le întâlnește în drumul său, aduc la viață nenumărate trăiri: tandrețe, amuzament, naivitate, nebunie, dezamăgire, dragoste, toate acompaniate de multă, multă, muzică live.
Atenție, urmează un moment de maximă onestitate! Am participat la multe spectacole până acum, însă pot spune că Povestea Chitarei se încadrează între puținele care au reușit să mă sensibilizeze până la final și să-mi transmită idea de ceva nou, original, creativ. Am perceput întreaga reprezentație scenică drept una foarte sinceră, fiindcă am reușit să simt, la rândul meu, entuziasmul fiecărui actor și muzician de a se afla în fața oamenilor. Scena nu a mai reprezentat bariera clasică dintre artiști și spectatori, ci întreaga piesă de muzică-teatru s-a desfășurat într-o manieră caldă, cu momente surprize ce nu îți acordau timp să-ți pierzi interesul.
Mi-ar fi tare greu să aleg partea mea favorită, deoarece toate au fost pline de farmec. În schimb, cel mai mult mi-au plăcut personajele celor doi jokeri. Aceștia au interpretat mai multe roluri pe care s-au pliat perfect de fiecare dată. Tot lor li se datorează și majoritatea momentelor comice. De asemenea, nu aș putea să nu aduc mulțumiri și aprecieri lui Ilie „Manole” Vlad și echipei tinere de chitariști pe care o coordonează. Ei ne-au oferit interpretări aparte și mi-au deschis apetitul pentru chitara electrică, un instrument despre care știam prea puține. După cum îi spune și numele, de la baroc la rock, spectacolul a fost o plimbare prin mai multe epoci și genuri muzicale, dar a cuprins și o scurtă istorie a celor mai apreciați chitariști ai tuturor timpurilor.
Finalul? Nu se putea mai reușit. Atât am avut de zis.
Eu sper că v-am stârnit interesul și vă doriți să participați la partea a doua, „Sunete”, care va avea loc vineri, 9 noiembrie. Stați fără grijă, spectacolul este astfel conceput încât să înțelegeți și să vă bucurați de poveste, chiar dacă nu ați urmărit partea întâi. Puteți găsi biletele aici.
Vă rog să mă scuzați, dar am ascultat aseară o melodie a celor de la The Beatles, iar acum nu vrea să îmi mai dea pace până nu fug să o ascult.
