Spațiul independent de artă contemporană Fabrica de Pensule a fost fondat în anul 2009, devenind în timp unul dintre spațiile-reper pentru producția, expunerea și difuzarea proiectelor culturale și artistice din Cluj și din țară. Toamna aceasta împlinește 10 ani de existență, și trece totodată într-o nouă etapă. Despre ce este vorba și ce a determinat această schimbare am aflat direct de la Miki Braniște, membră fondatoare a Federației Fabrica de Pensule, curator și manager cultural.
Dar haideți, înainte de toate, să facem cunoștință cu Miki. Este foarte posibil ca mulți dintre voi să fi auzit de ea pentru că între 2008 și 2017 a fost directoarea festivalului TEMPS D`IMAGES din Cluj, acesta fiind evenimentul care a poziționat-o în centrul sectorului cultural independent clujean pentru prima dată. Cum a ajuns ea într-o asemenea poziție, ce a atras-o la domeniul cultural, cum și unde a început totul?
Eram studentă la secțiunea de Filosofie, în cadrul Universității Babeș Bolyai, cu o bursă Erasmus în Franța, când am intrat prima dată în legătură cu artiști care făceau și management cultural. Mi-a plăcut tare munca lor, care era mai mult decât simplă organizare, ci foarte multă gândire și contextualizare a proceselor culturale din care ei făceau sau nu parte. După doi ani m-am întors în țară, dar nu la Cluj, pentru că nu era niciun post disponibil în domeniul cultural, iar un salariu de debutant în instituțiile publice nu mi-ar fi permis să plătesc chiria și să mă întrețin în orașul comoară. Așa am ajuns la București, unde lucrurile erau într-o dinamică ce mi-a picat ca o mănușă și am început diverse proiecte alături de colegele din Asociația Artlink. Am lucrat 2 ani la Institutul Francez din București, iar mai apoi pentru Festivalul Temps D`Images. Capitala era vibrantă, și chiar dacă despre Cluj auzeai din când în când, am simțit că avea un mare potențial prin oamenii care lucrau în mediul independent. Așa că am revenit în Cluj. Inițiativele de aici erau disparate, auzeai de nume reprezentative din diverse domenii, în rest era liniște provincială. În domeniul artelor spectacolului, scena independentă era în formare și mi-am dat seama că aș putea contribui la dezvoltarea ei prin mutarea festivalului Temps D’Images la Cluj, prin alocarea de multă forță mentală și energie pentru proiectul mare care urma să se nască: Fabrica de Pensule.
După cum ne-a relatat Miki în continuare, în martie 2009, în plină criză economică și după spargerea bulei imobiliare clujene, Radu Comșa și Daria Dumitrescu de la Galeria Sabot căutau un spațiu generos pentru un atelier de pictură și o galerie de artă. Ei sunt cei care au găsit anunțul la ziar de la Perom S.A. cu privire la închirierea a peste 2500 mp și tot ei îi invită pe colegii lor artiști să viziteze spațiul pentru o eventuală mutare împreună, iar aceștia anunță despre această posibilitate, la rândul lor, alți artiști vizuali, galeriști, curatori, producători de teatru și dans contemporan, manageri culturali care erau în căutare de spații pentru activitățile personale sau ale organizațiilor.
Prețurile din centrul orașului erau inaccesibile, iar din cauza problemei de lichidități în țară, era tot mai dificil să poți acoperi chirii substanțiale. Din acest motiv și din cel al lipsei spațiilor dedicate experimentului artistic, riscului, emulației și debutului artistic, lucrătorii culturali care au fost informați cu privire la posibilitatea înființării unui nou pol cultural care să se bucure de suprafețe mari la prețuri mici, au dorit imediat implicarea în realizarea unui astfel de proiect. Emulația artistică de atunci era deja mai extinsă decât posibilitățile infrastructurii existente în mediul independent, finanțat foarte precar la nivel local, iar mediul public nu avea o deschidere pentru această generație de artiști. Toți aceștia aveau nevoie de un spațiu pentru a-și desfășura activitățile, aveau nevoie de mijloace de producție pentru a se putea dezvolta mai mult, aveau nevoie de recunoașterea muncii lor pentru a-și putea planifica pe termen mediu-lung prezența în spațiul artistic local.
Pentru toate aceste motive, mulți dintre actorii culturali independenți clujeni s-au alăturat acestui proiect fără nicio ezitare, fiecare văzând în realizarea unui nou centru cultural atât un mijloc de realizare a propriilor dorințe și nevoi profesionale, cât și posibilitatea creării unei voci comune care să-i reprezinte. Administratorul Perom S.A., Mircea Filip, își dorea inițial să investească în reamenajarea spațiilor post-industriale pentru a le converti în birouri pentru noile corporații care abia începuseră să se instaleze la Cluj, însă criza economică i-a blochat planul și a acceptat să închirieze întreaga suprafață rămasă disponibilă acestui grup care fondează Federația Fabrica de Pensule.
Spațiile se aflau într-o stare avansată de degradare, necesitând destul de multe investiții pentru folosirea lor corespunzătoare. Pentru administrator era important să mențină clădirea vie pentru a nu se degrada mai mult, altfel costurile de renovare ulterioare ar fi fost mai mari. Oricum, pentru el nu era momentul pentru începerea unor investiții, fie și minimale, ci era timpul pentru o așteptare cu costuri cât mai mici și cu implicații cât mai puține. Această situație de ajutor reciproc, în care noi aveam nevoie de spațiu de lucru ieftin, iar el avea nevoie să-și mențină spațiile vii pentru o perioadă determinată, a făcut posibilă semnarea contractului de închiriere.
Au pornit la drum cu foarte mult entuziasm și fără niciun ban pentru renovări, conform spuselor lui Miki. Iar fiecare a amenajat propriul spațiu după posibilități, pentru că important era atunci, în primul rând, ca cei prezenți să aibă un spațiu de lucru și de expunere pentru public. Puțini au anticipat puterea vocii comune exprimată public pentru că nevoia primordială majoritară era legată de nevoi individuale de spațiu.
Fabrica era un loc friguros la început, prezența publicului la evenimente încălzea la propriu spațiile. Era însă foarte multă energie, mult entuziasm și o tonă de naivitate fără de care nu ne-am fi apucat să facem treabă. De atunci și până azi a fost într-adevăr un drum lung, un drum în care am crescut împreună cu bune și rele, în care am învățat din mers cum să facem lucrurile să funcționeze, căci nimeni nu avusese o experiență similară și toți aveam organizații mai mici decât ceea ce începea să devină Fabrica. Fabrica de Pensule a fost o a doua școală și casă pentru mine. Am învățat extrem de multe lucruri de la colegii artiști, manageri și producători culturali, curatori și galeriști, de la artiștii cu care am colaborat în evenimentele organizate în spațiul nostru. Tot la Fabrica am învățat ce este asumarea dacă vrei să se întâmple ceva, că trebuie să pui mâna și să faci ce știi mai bine.
Oraşul şi autorităţile locale au început să înţeleagă importanţa momentului şi beneficiile pe care le pot aduce artiştii în economia urbană abia mai târziu. Începutul existenței Fabricii are legătură cu finanțări publice depuse la fondurile norvegiene chiar din primul an, 2009, când Fundația Altart a aplicat cu primul proiect comun care a ajutat toți membri. Succesul acelei aplicații i se datorează Rariței Zbranca. Ea a pus bazele dezvoltării organizaționale. Contribuția membrilor față de asumarea cheltuielilor spațiilor folosite era un alt mod de a susține Fabrica. Fondului norvegian i s-au alăturat alte fonduri AFCN câștigate de federație, cât și de ONG-urile membre.
A existat deci o economie a proiectului federativ în care membrii aveau obligația plății chiriei spațiului utilizat, apoi organizațiile aveau propriile fonduri pentru desfășurarea activităților și a creării programului artistic. Organizațiile, artiștii și federația contribuiau cu toții la stabilitatea proiectului. În plus, în anii 2012 și 2013 au fost organizate două licitații la Paris la care artiști din Fabrică au donat lucrări. Sumele câștigate în urma licitațiilor au fost folosite pentru ameliorarea condițiilor de muncă (căldură pentru toți), amenajarea spațiilor comune, bani pentru proiectele membrilor etc. Rezultatul acestor licitații au venit în continuarea fondurilor publice pe care le accesam încă de la începutul proiectului.
De-a lungul anilor, deși la bază era o organizație non-guvernamentală, diversitatea activităților, practicilor și a acțiunilor, au plasat Fabrica în zona instituțională, fără însă să aibă și stabilitatea aferentă. Succesul unor proiecte și al unor artiști au început să contureze o imagine mitologică, între timp contextul s-a schimbat și sunt mult mai mulți actori care lucrează în domeniul cultural, există o dinamică culturală clujeană. Orașul s-a schimbat, prețurile imobiliarelor au crescut, planul inițial al proprietarilor se materializează: capitalul imobiliar are nevoie de fabrici de software ca să poată face profit.
Fabrica de artă contemporană a fost posibilă într-un context economic dat (de criză economică), când banii nu meritau investiți încă. Mircea Filip și asociații Perom au ales să facă ce știu mai bine, respectiv profit, când ar fi putut alege să facă istorie, respectiv să nu fie gentrificatori. Am funcționat ca un spațiu-gazdă, iar azi ne pregătim să funcționăm ca program la care contribuie artiștii asociați Fabricii, managerii culturali, curatori etc. în alte spații și în colaborare cu parteneri instituționali sau ONG-uri. Dar ce e important acum e că avem în vizor noua generație de artiști din ambele domenii, arte vizuale și arte performative, cât mai ales artiștii care lucrează la intersecția celor două domenii.
Un rol major în succesul artei de la Cluj l-au avut artiştii deja cunoscuţi pe plan internaţional, cum erau Adrian Ghenie, Victor Man, Mircea Cantor, Ciprian Mureşan, Marius Bercea, Mircea Suciu, Şerban Savu, Cristian Rusu, Dan Beurdean şi alţii. Fabrica a fost locul schimburilor de idei, un loc care hrănit inspirația multora, public, artiști și profesioniști din cultură, un context creat din nimic, dar cu foarte multă energie de la toți cei care au clădit-o ca program și comunitate.
Îmi făcea o deosibită plăcere să merg în atelierele artiștilor, să văd cum evoluează o lucrare de pictură, gravură sau altele. Petreceam timp în fața lucrărilor lui Șerban Savu, Marius Bercea, Razvan Anton, Cristi Rusu și eram mereu minunată de colecțiile designerilor Smaranda Almășan și Istvan Câmpan. Pentru artiști era important să fie într-un loc unde se puteau întâlni cu colegii lor, să schimbe impresii despre cum lucrează și la ce lucrează. Faptul că majoritatea artiștilor pe care i-ai menționat aveau atelier în spațiile Fabricii și că lucrările lor erau prezentate în expoziții importante era un motiv de bucurie și mândrie pentru toți. Succesul lor personal, venit din creativitatea lor și din parteneriatele lor cu galeriștii care îi reprezintă, se resfrângea și asupra locului în care această creativitate își găsise casa. E interesant cum istoria de până acum a notat doar contribuția artiștilor. Aș dori să menționez contribuția galeriștilor, a managerilor culturali, a curatorilor. Ei erau cei care își asumau grija proiectului comun și care au lucrat la crearea unei structuri stabile prin atragerea de fonduri în toți cei 10 ani, prin gândirea strategică, crearea unei imagini coerente la nivel de comunicare, prin reprezentarea în relație cu terți etc. Această muncă trece la categoria celor invizibile, dar vă asigur că unii fără alții nu am fi putut crea Fabrica de Pensule. Și încă o mențiune importantă, femeile din Fabrica de Pensule nu sunt prezente în imaginarul despre acest spațiu, dar au fost și sunt fundamentale, atât femeile-manageri/curatori cât și femeile-artist. Dacă pot să-mi permit o singură certitudine pe lumea asta, ar fi aceea că Fabrica n-ar fi existat fără femeile care au avut grijă de proiectul comun când mulți erau mai degrabă preocupați de proiecte individuale.
La un moment dat, a avut loc un dezacord intern între asociațiile și artiștii care au făcut parte din Fabrica de Pensule, astfel încât în 2017 o parte din ei au inaugurat la Cluj un nou centru de artă şi cultură contemporană – Centrul de Interes. Chiar dacă a fost un moment de cotitură oarecum, în acel moment a fost clară influența Fabricii în viața orașului: un loc de întâlnire a experţilor se transforma într-o reţea multipolară de expertiză.
Erau clare diferențele de opinie pe multe nivele. Fabrica a fost și locul bătăliilor unor subiectivități excesive, a luptelor de putere simbolice și la un moment dat, când a devenit Fabrica din presă, a fost locul folosit de agendele personale. Cred că din cauză că nu s-au zis niște lucruri la timp (comunicarea nu era un punct forte pentru vocile nemulțumite), asta a lăsat loc de multe închipuiri care la verificarea cu realitatea n-au rezistat. Dar e cert că unii nu mai aveau răbdare să asculte până la capăt, alții nu aveau niciun interes să fie expuse nemulțumirile etc. Oricum, Fabrica de Pensule este suma tuturor proiecțiilor și așteptărilor membrilor. Unele împlinite, altele neîmplinite. Eu am o opinie, dar pe lângă a mea o să mai găsești încă 50 de opinii diferite. Redefinirea proiectului era una din reclamațiile foștilor colegi și mi se părea legitimă. Personal, aș fi preferat să avem cu cine să negociem o despărțire în termeni amiabili.
La final, am întrebat-o pe Miki cum a fost anul aniversar și ce urmează pentru Fabrica de Pensule, considerând că nimeni nu este mai în măsură decât ea să ne spună acest lucru.
Pentru mine și colegi a fost un an greu, de negocieri și răs-răsgândiri ale administratorului Perom S.A., de despărțire față de un loc important pentru noi în timp ce regândirea și restructurarea proiectului nu mai putea fi amânată. Doar acum par mai clare lucrurile, acum că ceea ce știm noi să facem se și întâmplă: stagiunea de spectacole a început, expozițiile sunt vizitate, dezbaterile atrag mult interes, e public mult la toate, primim mesaje de solidaritate etc. Ce urmează? Amenajarea spațiului nou pentru spectacole împreună cu Asociația teatrală Shoshin, demararea proiectelor dedicate tinerei generații de artiști. Eu îmi doresc ca oamenii care s-au dedicat foarte mult proiectului în ultimii ani, dar mai ales anul acesta să ducă mai departe ideile lor pentru Fabrica de Pensule. Mă refer aici la Simina Corlat, Alexandra Chițu, Helga Ties, Cristina Curcan, Razvan Anton, Mihai Iepure. Sunt nume despre care veți mai auzi!
Pentru voi ce reprezintă Fabrica de Pensule și cum simțiți trecerea spre această nouă etapă?
