Sâmbătă, 2 iulie 2022, începând cu ora 19:00, pe scena BT Arena, am avut parte de cea de-a cincea ediție a DISCOTECII ’80; se anunța o seară cu și despre „remember when…?” și despre cum a fost prima noapte a părinților noștri la discotecă. Deși se preconiza o călătorie pe tărâmul nostalgiei, am ajuns la fața locului simțind un mix de emoții: curiozitate – vizavi de artiști cu care nu eram familiarizată, încântare – că voi trăi o experiență nouă și puțin dubiu că-mi va plăcea. Nu eram convinsă că mergând fără părinții mei, am ce căuta acolo. Mă gândeam că s-ar putea să nu mă aflu în audiența căreia evenimentul i se adresează. Chiar și fără ei însoțindu-mă la eveniment, m-am asigurat că le trimit îndeajuns de multe filmări încât să simtă că l-au trăit cu mine cât de puțin. Așadar, le-am împărtășit piese precum: Saragossa Band – Big Bamboo, Lian Ross – Say You’ll Never, Ivana Spagna – Easy Lady, Kaoma – Lambada, Afric Simone – Hafanana, Mauro – Buona Sera Ciao Ciao și Francesco Napoli – Marina Marina.
În ciuda faptului că mă așteptam să ajung la un eveniment la care să nu cunosc piesele cântate (căci din afișul evenimentului n-am reușit să asociez numele artiștilor prezenți cu sound-ul muzicii lor), încă din primul minut al debutului concertului lui Francesco Napoli mi-am dat seama că s-ar putea, totuși, să mă înșel. Se pare că Balla Balla, Lady Fantasy și Marina Marina erau piese pe care mi le aminteam cu drag din perioada copilăriei în care tata mă plimba dintr-un loc în altul cu mașina și avea create playlisturi cu muzica anilor ’80. Pentru moment mi-am spus că s-ar putea să fi fost o coincidență fericită. Însă văzând că pe măsură ce înainta seara și repertoriul artiștilor, tot știam să fredonez ritmul melodiilor, mi-am zis că, de fapt, memoria involuntară stochează amintiri sub formă de melodii, versuri, ritmuri în moduri cel puțin interesante. Dar să trecem la cum s-a văzut această ediție a DISCOTECA ’80 de la fața locului.
Din totalul celor șapte show-uri care au avut loc unul după celălalt, cinci dintre acestea fie mi-au trezit emoții și amintiri, fie m-au transpus într-un alt loc, îndepărtat. Este vorba – în ordinea în care au și urcat pe scenă – despre Francesco Napoli, Mauro, Afric Simone, Kaoma și Lian Ross. Ce a lipsit, în cazul Ivanei Spagna și al Saragossa Band a fost atașamentul meu anterior față de ei; nu reușeam să-mi amintesc că m-ar fi legat vreo amintire de muzica lor. Chiar și așa, a fost plăcut de observat efectul pe care l-au avut asupra publicului. Ivana Spagna a avut energie, dansatori și efecte vizuale care-ți luau ochii, plus un invitat special alături de care și-a surprins fanii – DJ Hugo. Când vine vorba despre Saragossa Band, am avut, în cazul multora dintre cei prezenți la eveniment, senzația că au venit în mod deosebit ca să vadă performanța lor. Iar pauzele dintre concerte care durau aproximativ 10 minute ne-au cucerit pe toți cu piese precum Modern Talking – Brother Louie, Geronimo’s Cadillac și You’re My Heart You’re My Soul.
Așa s-a făcut că oamenii nu se prea înghesuiau să iasă din săli în pauzele dintre concerte; mai degrabă se poate spune că de-abia așteptau să danseze pe melodii iconice precum Donna Summer – Lady of The Night. Erau entuziasmați să petreacă alături de grupurile lor, pregătiți cu selfie sticks, peruci colorate, haine cu paiete, sclipici și outfituri vibrante care te duc înapoi în timp. Așa s-a conturat sentimentul că dacă alegeai să-ți însoțești părinții la DISCOTECA ’80, e foarte probabil să te bucuri de ocazia de a vedea puțin din modul cum erau ei în trecut. E o ocazie să retrăiești cât de puțin, alături de ei, tinerețea de care s-au bucurat cândva. În plus, e un deliciu să-i vezi făcând poze, filmând și postând pe social media cu aproape la fel de mult entuziasm precum o facem noi la festivalurile noastre favorite. Cum n-am mai fost până acum la acest eveniment pe care ni-l dă Clujul, am rămas mult timp cu zâmbetul pe buze observând toate aceste detalii desfășurându-se începând cu ora 19:01.
Reprezentația lui Francesco Napoli a fost un crescendo. Deși audiența de-abia intra în atmosfera de concert, performanța lui ne-a făcut să ne dezghețăm destul de repede. Când a început să cânte melodia Americano, am văzut primii oameni care s-au ridicat de pe scaunele lor din tribune dansând. Primele mâini care s-au ridicat deodată în aer. Primii participanți care au cântat, împreună cu el, toate versurile melodiei. Marina, Marina a ridicat și mai mulți oameni în picioare; s-au adunat pe culoarul de trecere dintre tribune și au dansat acolo. Într-un moment ușor mai romantic al reprezentației sale, am observat chiar și doi seniori care dansau vals în pragul ușii – am zâmbit și mi-am notat repede, ca să nu uit să includ acest moment în materialul final. Sfârșitul show-ului său a fost cu un mare „Cluj-Napoca, te iubesc”.
Următorul show, cel al lui Mauro, un cântăreț italian cunoscut pentru melodiile lui în stilul italo-disco, s-a simțit ca o continuare naturală a atmosferei pe care Francesco Napoli a început s-o contureze la Sala Polivalentă. Dintre piesele pe care Mauro le-a cântat, cea la care publicul a fost cel mai receptiv și pe care a solicitat-o de două ori, a fost hitul său principal din 1987, Buona Sera Ciao Ciao. Cât a cântat piesa aceasta, m-a transpus automat într-un beach club de undeva de prin Catania, într-o seară târzie de vară, cu energie caldă, de unde n-aș mai fi vrut să plec. Nu lipsea decât cerul înstelat, briza mării și limoncello-ul ca atmosfera să fie completă. Așa, ne-am rezumat la câte-un Hugo. A doua oară când a cântat Buona Sera Ciao Ciao s-a lăsat cu piele de găină, fiindcă spre final, Mauro deja nu-și mai cânta refrenul – publicul, întreaga Sală Polivalentă din Cluj-Napoca, adunată de peste tot de prin țără ca să se bucure de show, îl cânta la unison în locul său. Și-a aruncat pălăria în public și a încheiat momentul cu un „mille grazie” rostit cu specificul accent italienesc.
A urmat Afric Simone, care este un vocalist, muzician, artist de performanță, multi-instrumentist, dansator și animator mozambican. Acesta a intrat în topurile europene cu primul său hit, Ramaya, în 1975, care a fost urmat de o altă melodie foarte populară în toată Europa, Hafanana, lansată tot în același an. Dacă cu Francesco Napoli și Mauro eram ușor familiarizată dinainte, experiența ascultării lui Afric Simone a fost interesantă. Când a intrat pe scenă, pentru o secundă, a fost de parcă toată Sala Polivalentă îl așteptase tocmai pe el în tot acest timp. Pentru mine, în schimb, Afric Simone era unul dintre puținii artiști prezenți pe această scenă de care nu mai auzisem înainte; ceea ce m-a dus cu gândul la un singur lucru: DISCOTECA ’80 nu e un eveniment dedicat strict nostalgicilor după perioada aceea. DISCOTECA ’80 e un eveniment dedicat tuturor celor care sunt dispuși și dornici să își lărgească universul cultural, să facă o incursiune în istoria muzicii și să observe diferența dintre muzica acelei perioade și muzica de astăzi. Iar momentul lui Afric Simone mi-a rămas în memorie ca fiind unul în care am ascultat un om care, la vârsta de 65 de ani, încă este la fel de pasionat de munca lui ca întotdeauna – și a fost memorabil.
Trupa francezo-braziliană înființată în anul 1988, Kaoma, cunoscută pentru celebrul cover Lambada, care s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume, a creat o performanță conform așteptărilor. Senzația cu care am rămas ulterior momentului lor a fost aceea că și-au pus sufletul în fiecare melodie cântată, dar mai ales în Lambada, și că au reușit să se conecteze cu publicul într-o manieră frumoasă. Au creat un moment artistic cu costume memorabile, desprinse chiar de la ei de acasă, melodii clasice cunoscute de cea mai mare parte a publicului, dans care se pliază perfect pe muzică și care completează inedit vibe-ul general al reprezentației lor. De fapt, a fost cu mult dans nu doar pe scenă, ci și în fața scenei, în tribune și chiar și pe hol. Atunci când au cântat Lambada pentru a doua oară, am putut observa părinți cu copii mici dansând, părinți cu tineri dansând, tineri dansând singuri, precum și grupuri mari dansând împreună. Pentru mine, a fost cu mai puțin dans, și cu mai mult filmat ca să am ce să le arăt alor mei.
Lian Ross s-a simțit, pentru audiență, ca o gură de aer proaspăt. Ea a debutat show-ul propriu cu melodia All We Need Is Love – melodie care mi s-a părut că a și coincis cu senzația generală pe care mi-au conferit-o oamenii pe tot parcursul serii; de la grupuri mari de prieteni care râd și își fac multe poze împreună ca să rememoreze momentul, la copii care dansează cu părinții lor, la tineri care se revăd prima dată după mult timp aici. Apoi, a urmat melodia Say You’ll Never, care m-a ridicat de pe scaun fără să fi conștientizat că o știam dinainte. Dar se pare că fiind atât de faimoasă, intră în categoria cântecelor cu care eram familiarizată încă de când eram mică. Când s-a oprit negativul și s-a auzit la unison toată Sala Polivalentă cântând refrenul, mi-am dat seama că nu am fost singura în această situație.
La finalul serii, am rămas cu un singur gând: DISCOTECA ’80 e un show pentru toate vârstele pentru că muzica pe care ne-o aduce aproape e atemporală. Cred că asta m-a mișcat cel mai mult – să văd o fetiță de maxim șase ani dansând alături de tatăl ei în timpul show-ului lui Afric Simone. Muzica are puterea să ne aducă împreună în felul acesta; nu degeaba cântă Lian Ross piesa We Stay Young Forever When We Sing Together.
Tu ai fost la cea de-a cincea ediție a DISCOTECA ’80? Cum ți s-a părut?
