“În oraşul meu natal, unde oraşul întâlneşte pădurea, oamenii se regăsesc într-o ipostază aproape rituală.
Izvoarele de la marginile oraşului oferă comunităţii oportunitatea de a retrăi gestul sacru de a merge înspre apă.
Pe cât de comun ar părea pentru noi, cei care mergem acolo în mod regulat, pe atât de ciudat pare pentru cei nefamiliari cu acest peisaj. Impreună cu sursele de apă, devotaţii acesteia au devenit parte integrală a scenariului periferic al oraşului.” –artistul
“Apa este viaţă. E un fapt, nu o afirmaţie. Reprezintă o necesitate de bază. Aşadar, în societatea noastră civilizată, apa apare (ca prin miracol) la apăsarea unui buton, răsucirea unui robinet. Dar chiar la distanţă mare de apă curentă, între coastele unui munte, unde bunica avea o casă, apa nu era niciodată departe, fântânile având trei-patru metri adâncime. Nu e de mirare că nu am apreciat-o suficient. Mi-am învăţat lecţia mai târziu, la câmpie, în Sud. Fântânile aveau 20 de metri adâncime, sau chiar mai mult. Nu-i vedeai capătul dar puteai auzi găleata lovindu-se de fund. Scoteai o jumătate de găleată de apă cu nisip pe fundul ei.
În lucrarea lui Lucian Bran, cu un titlu de la sine înţeles (Înapoi la izvoare), scenariul e cumva previzibil. Locaţia e întotdeauna periferia, suburbia, civilizaţia fiind în apropiere. Poţi vedea clădirile în depărtare, poţi vedea oamenii cu canistre de plastic, ieşind în evidenţă. Unii au făcut ceva efort să ajungă acolo. Totuşi de ce se duc acolo (noi de ce nu)? Pentru peisaj? Pentru plimbare? Merită doar pentru apă? Acestea fiind spuse, deşi aparent romantică prin formă, seria nu este deloc romantică în natura ei.” –Lucian Indrei
