“Lifestyle is the typical way of life of an individual, group, or culture.
A lifestyle typically reflects an individual’s attitudes, values or world view. Therefore, a lifestyle is a means of forging a sense of self and to create cultural symbols that resonate with personal identity. Not all aspects of a lifestyle are voluntary. Surrounding social and technical systems can constrain the lifestyle choices available to the individual and the symbols she/he is able to project to others and the self” – înțeleapta și omniscienta Wikipedie.
Înainte de a livra un text, mă foiesc, mă învârt de colo colo, fac orice altceva până în momentul în care treaba devine presantă. Partea bună a acestul stil de lucru este că îmi dau timp de gândire. Așa se face că în această săptămână am hotărât: o iau de la capăt. Adică de la titlul rubricii: Lifestyle. Nu vreau să bat câmpii din vreo perspectivă științifică, sociologică, antropologică, nici să trântesc pe masa de studiu dovezi insurmontabile. Vreau doar să vă împărtășesc părerile pe care mi le-am format nu ieri, nici azi, ci de ceva vreme, păreri care vin la pachet cu multe semne de întrebare și o doză serioasă de scepticism.
Termenul preferat al americanilor a prins bine și la noi. Era imposibil să nu fie un hit instant în condițiile în care totul este self centered: ne dăm check-in-uri peste tot, selfie-urile sunt noua artă fotografică la îndemâna oricui, fashion blogurile pe care le urmărim sunt de fapt photo-bloguri, rar mai vezi câte un textuleț firav, și ăla burdușit de americănisme și exprimări dulci cu iz de savarină.
Vorbesc despre acel stil de viață fab & glam, care mie, personal, mi se pare rupt din romanele SF (nu cele ale lui Asimov). Adică lămuriți-mă și pe mine: cum Dumnezeu poți duce, ca femeie cu moravuri solide, un trai à la Great Gatsby, la nici 25 de ani, dacă nu ești moștenitoarea unui imperiu financiar, dacă nu ești logodnica vreunui pui de șeic, dacă nu ai câștigat la loto 1 miliard de lire sterline sau dacă nu ai inventat Facebookul?!
O tipă normală din punct de vedere socio-cultural, cu activități normale, cu un program de lucru normal, cu preocupări și hobby-uri normale, veți spune că își târăște existența într-un mod banal. Nici urmă de sclipiri, paiete, bombonele în acest stil de viață, caracterizat mai degrabă prin simplitate, rutină, comoditate.
La polul opus, avem o gagică drăguță foc, uber populară, care nu se știe exact cu ce se ocupă, cert este că deține un blog. Cu care se identifică, până la contopire. Pentru că: nu este numai “scriitoare”, ci e și model, stilist, fashion icon. Merge la party-uri selecte, la evenimente fashion, zilnic o vezi prin oraș și ai impresia că tocmai a coborât de pe vreun podium. Auzi de ea tot timpul, comentează de peste tot la toate pozele postate peste tot, deci este și on și off-line cam toată ziua. Un fel de BigSister. E strălucitoare, frumoasă, aranjată până în dinți, niciun fir de păr nu îi stă aiurea, iar unghiile, buzele, cerceii și desigur, câinele, sunt deja super-staruri cu mii de like-uri, inimioare și hashtag-uri pe Instagram.
Cum naiba să nu vrei și tu așa ceva? Trebuie să fie lovit în cap de meteorit oricine spune că nu și-ar dori un astfel de stil de viață. Să nu faci mare lucru, să figurezi în cluburi, să dai din gene frumos și să îți începi ziua la Starbucks. Și aici vreau de fapt să ajung: în diverse contexte, dacă vine vorba de o astfel de păpușă fabuloasă, din Cluj, București, Paris sau New York, invariabil, cel puțin o persoană din discuție o trântește: “hai mă, că-i o proastă!”. Am fost și eu tentată să dau dreptate sau chiar să spun eu asta despre x sau y, însă, la un moment dat am realizat că nu. De fapt, aceste femei sunt foarte practice: și-au dorit atât de mult ceva, încât au muncit din greu să îl obțină. Ceea ce este admirabil.
Wikipedia ne spune că stilul de viață este felul tipic în care cineva își duce existența. Modul personal, specific, în care fiecare din trăim. Acest lifestyle se spune că reflectă atitudinile, valorile și viziunile noastre, ca și indivizi.
Succesul, puterea financiară, frumusețea încadrată în canoane estetice corespunzătoare perioadei în care trăim, fericirea ca scop suprem al vieții, iubirea necondiționată, zaharisită și trasă printr-un sos de film-sirop american cu happy end, sunt lucruri pe care, fie că le recunoaștem, fie că alegem să fim ipocriți, cu toții ni le dorim. Să fim serioși, cineva răspunde la un interviu, la întrebarea „unde te vezi peste 5 ani” că se vede sărac lipit pământului, bolnav și singur, trăind din somaj, în casa bunicilor?!
Să fie acesta motivul pentru care mult-râvnitul stil de viață glam-hollywoodian, plastifiat, de culoare magenta 100%, îmbrățișat de orice adolescentă trecută de 16 ani, suficient de înaltă încât să nu pară un copil este targetul principal al femeilor?
Doar pentru că ne dorim o reușită rapidă și sigură, ajungem să ne pozăm unghiile din cinci în cinci minute, să ne exhibăm cu sticle de Dom în mână, să creăm pagini de Facebook dedicate câinilor noștri scumpi și dragi, să postăm citate „înțelepte” gen „the trick is to enjoy life. don’t wish away your days wishing for better ones to come.”
Compromisul pentru a fi fabuloasă înseamă să te uiți de sus la o tipă care circulă cu busul? Să râzi malițios pe sub mustață când vezi o doamnă îmbrăcată modest? Să îi desconsideri pe cei care nu-și permit un parfum Chanel sau nu consideră important să se îmbrace doar în haine de designer?
Până la urmă adoptăm un stil de viață sau altul pe baza unor factori. De la educația primită până la hobby-uri, totul se reflectă în alegerile pe care le facem. Iar cei din jurul nostru ne pot citi mai ușor decât ne place să credem. Ok, nu în profunzime, dar hei, parcă cineva zicea că aparențele contează…
În încheiere, da, mărturisesc că sunt și voi fi pe veci fascinată de lumea aceasta glamorous, de fetele înalte, ireale, care pot umbla zi lumină pe tocuri și platforme, care sunt atât de atente la cum se îmbracă, ce ruj poartă, câte bucle au într-o șuviță, încât am uneori impresia că singurele chestii printate pe care au pus vreodată mâna sunt exemplarele de Vogue.
Mi-am dorit în adolescență să fiu roz, iar undeva în întunecimea serilor post-Sex an The City suspin și eu la auriu, dar în momentul în care îmi văd câinele (mă mai scap și eu la câte-o poză, așa este), îmi fac cruce și mă felicit: ce bine că nu-i bichon frise, havanez sau maltez!
