Nu sunt genul de persoană care să își noteze într-un carnețel rezoluțiile pentru noul an, dar am presimțit că 2019 va începe într-un mare fel pentru mine. Am așteptat cuminte să treacă nebunia din perioada sărbătorilor, însă nu am reușit să-mi alung din gânduri entuziasmul pentru data de 13 ianuarie, zi ce nu părea să mai vină odată. Dar, iată, o nouă filă din calendar a zburat, iar seara mult așteptată m-a găsit la Opera Națională Română, plină de nerăbdare să asist la un spectacol inspirat din basme. Nu exagerez deloc atunci când spun aceste cuvinte, deoarece spectacolul despre care vorbesc a fost tocmai „Frumoasa din pădurea adormită”, compus de Piotr Ilici Ceaikovski și pus în scenă de către baletul pe gheață din St. Petersburg. Acum înțelegeți de ce îl așteptam cu atâta ardoare.
De îndată ce am intrat în incinta operei, pașii mi-au fost purtați în sala de spectacol pe acordurile muzicii clasice. Acestea mi-au ținut companie înainte ca luminile să se stingă, cortina să fie ridicată, iar întreg publicul să fie uimit cum scena obișnuită a teatrului a fost transformată într-un patinoar. Primii balerini au alunecat grațios în fața noastră și ne-au prezentat-o pe micuța Aurora, prințesa nou-născută în cinstea căreia se organiza un bal la palat. Mai apoi, am făcut cunoștință cu restul personajelor: regele și regina, nobilii de la curtea împărătească și, bineînțeles, ursitoarele cele bune venite să-i ureze fetiței bucurii în viață. În această primă scenă, balerinii mi-au captivat privirile cu dansurile lor maiestoase prin care depănau firul poveștii. Întreg tabloul a fost exact așa cum mi-l imaginam și eu când citeam basmul: desprins dintr-o lume fermecată, presărat cu strălucire și veselie. Dintr-o dată, însă, muzica a devenit mai alertă, iar cadrul magic a fost tulburat de apariția personajului negativ. Ursitoarea cea rea, singura care nu se afla pe lista de invitați, se ivește pe neașteptate și pune o vrajă nefastă asupra Aurorei.
Nu aș vrea să insist mai mult pe desfășurarea acțiunii, fiindcă tind să cred că toată lumea știe deja cum prințesa se înțeapă într-o andrea și cade într-un somn adânc alături de întreaga împărăție, dar este salvată de un prinț venit din alte meleaguri. În schimb, aș dori să vă vorbesc despre prestația artiștilor, pe care eu îndrăznesc să o numesc magnifică. M-am gândit mult până să descopăr adjectivul potrivit și cred în continuare că cel pe care l-am găsit este unul prea mic. Dacă ați participat până acum la un spectacol de balet, probabil ați fost impresionați de eleganța mișcărilor dansatorilor. Ei bine, un spectacol de balet pe gheață păstrează același rafinament, însă combinat cu frumusețea specifică patinajului artistic. Balerinii au patinat cu dexteritate și nu m-am putut abține să nu exclam de încântare atunci când încheiau un dans. Profesionalismul și-a spus cuvântul în fiecare scenă, iar dacă nu aș fi văzut podeaua înghețată de sub patinele lor, aș fi zis că, de fapt, plutesc deasupra noastră. Mi-am ținut răsuflarea de fiecare dată când fetele au fost ridicate în aer de către partenerii lor, însă emoțiile s-au dovedit a fi inutile. Balerinele ne-au privit mândre de la înălțime și s-au desfătat cu întreaga noastră atenție.
Detaliile fac diferența, iar în cazul de față mă refer la costume. Îmbrăcămintea colorată și fastuoasă a oferit un plus de valoare întregii reprezentații și ne-a ajutat pe noi, cei de pe scaune, să înțelegem mai bine personajele. De asemenea, mi-a plăcut și decorul simplu, constituit dintr-o pânză ce împrejmuia scena, astfel încât să creeze impresia ba unei săli de palat, ba unei păduri. Ce să mai spun? Pe scurt, eu am fost captivată de tot ceea ce am văzut. Am și două motive întemeiate pe care merită să le menționez. În primul rând, „Frumoasa din pădurea adormită” se numără printre poveștile mele preferate din copilărie, iar în cel de-al doilea rând, m-am bucurat enorm să văd în fața mea mișcări ale patinajului artistic, pe care le admiram doar la televizor. Puteți să credeți ce vreți despre mine, însă scenele mele favorite au fost acelea în care apăreau ursitoarea cea rea. Pur și simplu, mi se pare că au reprezentat sarea și piperul, o completare perfectă la întreaga priveliște.
În final, cele trei acte au zburat întocmai balerinilor pe gheață și m-am trezit că aplaud în tandem cu restul publicului, zâmbind cu gura până la urechi. Recomand oricui genul acesta de spectacol, unde cuvintele sunt de prisos, dar muzica și dansul îți spun basmul mai bine ca orice povestitor. Abia aștept să revăd în Cluj afișe care anunță un nou balet pe gheață, organizat de Diesel Events, doar ca să pot ocupa iarăși un loc în sală. Chiar dacă trebuie să aștept până anul viitor…
