Concerte, Festivaluri

Poze: Gărâna Jazz Festival 2012

Festivalul Internațional de Jazz de la Gărâna – un festival ce-și face singur dreptate

Peste treisuteșaizeci de zile de așteptare în schimbul a patru zile de răsfăț auditiv în Munții Banatului.
O soartă dură pe care pasionații de muzică jazz trebuie să o îndure de la un an la altul, pentru a putea participa la ceea ce, în opinia mea, este cel mai frumos eveniment muzical din România: Festivalul Internațional de Jazz de la Gărâna.

De fiecare dată când plec de la Gărâna simt că o parte din mine rămâne acolo, pentru ca mai apoi în fiecare an ce urmează, în prejma lunii iulie, acele părți ale sufletului să mă cheme să revin în munții din care răsună clar și răspicat jazz-ul de pretutindeni (I guess the hills really are alive with the sound of music!). Cu toate că există o categorie de oameni, care invocă tot mai des, în discuțiile legate de Festivalul de Jazz de la Gărâna, unele aspecte mai puțin pozitive din organizarea sa, personal, pe an ce trece, încep să înțeleg din ce în ce mai bine tot ceea ce se întâmplă acolo, să apreciez și să accept lucrurile ca atare. În primul și în primul rând, pe perioada celor patru zile de festival, Gărâna nu este doar un alt loc cool care merită bifat pe harta României. Într-adevăr, împrejurimile sunt incredibile și ofertante din punct de vedere turistic, însă timp de patru zile pe an, Gărâna este prețul pe care audiofilii de jazz trebuie să-l plătească pentru toată bogăția sufletească pe care festivalul o oferă în schimb. Locația nu este una dintre cele mai accesibile, drumul nu este cea mai ușoară și întreținută rută din țară, condițiile de trai nu sunt de categoria all inclusive, iar, de cele mai multe ori, vremea își joacă rolul de Gică contra. În ciuda tuturor acestor piedici, de care o mare parte dintre spectatori se plâng în mod constant, treptat am învățat să înțeleg că nimic nu e gratis și că nimic din ceea ce este cu adevărat frumos și calitativ nu vine fără minimul de sacrificiu – în acest sens, cel mai bun exemplu îl constituie participarea la Gărâna Jazz Festival. Până și cu vremea rea am ajuns la o relație de amiciție, întrucât am înțeles că ea funcționează în favoarea spiritului festivalului. Deși, din punct de vedere financiar, pentru organizatori, vremea rea vine ca un adevărat blestem, pentru mine, ca simplu participant, vremea vine și curăță pajiștea de surplusul de buruieni. Pentru că așa cum însăși Marius Giura, organizatorul festivalului, a spus-o într-un interviu acordat redacției noastre, atâta timp cât intrarea la acest festival nu se face pe bază de cunoștințe, fiecare plătitor de bilet își are dreptul de a participa în stilul său la acest eveniment. Nu este un secret faptul că nu toți cei care participă la festival o fac din iubire pentru muzica jazz, la fel cum nu e un secret nici faptul că mulți dintre noi ne simțim deranjați de către cei care vin la concerte doar ca să-și povestească viața într-un ambient plăcut, catalogând muzica artiștilor de pe scenă drept muzică de fundal. Această atitudine este nedreaptă, în primul rând, față de artiști și de efortul pe care îl depun pe scenă și, în al doilea rând, față de restul plătitorilor de bilet, care sunt acolo trup și suflet pentru muzică. Ei bine, în acest sens, Festivalul de Jazz de la Gărâna este un festival care-și face singur dreptate, iar vremea rea și ploile abundente au făcut până acum în așa fel, încât publicul să fie selecționat, cum s-ar spune, de la mama natură. Ediția acestui an a fost, însă, prima ediție de când festivalul s-a mutat de la hanul La Răscruce, jos, în Poaia Lupului, și în care ploaia s-a arătat indulgentă față de participanți. Cei câțiva stropi căzuți în după-masa zilei de duminică au venit ca o atenționare din partea vremii, nu care cumva să credem că i-am venit de hac!

Patru zile pline – despre program de la A la Z
După cum se poate observa de ani buni încoace, Festivalul Internațional de Jazz de la Gărâna nu se rezumă strict la muzică și atât. Tangențal programului muzical stabilit, au avut loc și alte evenimente culturale aflate într-o strânsă legătură cu edițiile precedente ale festivalului. Așa se face că, cea de-a șaisprezecea ediție Gărâna Jazz Festival a găzduit în programul său expoziții de pictură (Impromptu de Lorena Diana Garoiu), expoziții de fotografie (Sea of Tranquility a lui Robert Costea, Jazz Portraist a lui Richard Wayne și a lui Liviu Tulbure; Marveling at my Hills a Nicoletei Onofrei și Tristesia–Paraphernalia–Memorabilia – o expoziție internațioanlă de artă vizuală), lansări de carte ( Marius Chivu, Trei săptămâni în Himalaya – Humanitas 2012; Adriana Cârcu, Cronica sentimentală – Brumar 2012; câteva volume realizate cu grupul Ariegarda despre istoria Timișoarei și a Banatului, prezentate de Daniel Vighi; Tinu Pârvulescu, Gărâna Jazz. Povestea unui festival, a locului și a publicului său – Brumar 2012) și lansarea DVD-ului In the middle of nowhere, un produs Senso Tv și Funația Culturală Jazz-Banat. Până și în ceea ce privește concertele, suplimentar celor stabilite în incinta „fermei muzicale”, au avut loc alte trei evenimente muzicale: un recital de jazz al artiștilor Tony Kühn și Liviu Butoi – susținut la biserica din Brebu Nou –, un recital de muzică celtă susținut de Didina Curea și un concert de muzică clasică susținut de Cameral Grup și soprana Cornelia Balogh Romelei.

Ziua I – Iordache (România), Sławek Jaskułke (Polonia), John Scofield’s Holowbody Band (SUA), Adrian Gaspar Trio (Austria)
Plecați de joi cu noaptea-n cap, în ideea de a ajunge în timp util la locul faptei pentru a găsi un loc bun de campat, ziua de joi s-a arătat destul de liniștită. După-masă lucrurile decurgeau într-o ordine firească, poate puțin prea firească pentru nerăbdarea ce mă zguduia pe dinăuntru. Scurt și la obiect, prima seară a Festivalului de Jazz de la Gărâna 2012 a fost deschisă de saxofonistul Iordache, care a prezentat într-un concert impecabil, cel mai nou album al propriului său proiect One Life Left. Un album demn de remarcat, ce împărășește publicului free jazz-ul și funk-ul cu care Iordache ne-a obișnuit de atâta timp și o alegere mai mult decât fericită pentru începutul acestei edițiii. Deși din formulă fac parte în permanență doar Uțu Pascu (contrabas) și Tavi Scurtu (baterie), restul echipei – Sebastian Burneci (trompetă), Florian Radu (trombon), Toni Kühn (clape, sintetizator) și Dan Alex Mitrofan (chitară) – au făcut în așa fel, încât impactul primei audiții (pentru mulți dintre cei prezenți) să se resimtă imediat după concert, la taraba cu cd-uri și viniluri. Recunosc faptul că mi-ar fi plăcut să văd și formula de studio cu Lucian Nagy la saxofon, însă chiar și așa, prestația lor a fost deosebită.În continuare, seara avea să decurgă cu surprize și mai plăcute. Glumele deja caracteristice prezentatorului veteran al festivalului, Florian Lungu, au fost urmate de ceea ce pentru mine a fost de departe apogeul serii: concertul solo de pian al polonezului Sławek Jaskułke. O apariție delicată, cu o minte și degete excelent instruite, Sławek Jaskułke ne-a pus față-n față cu realitatea: cea de-a șaisprezecea ediție a Festivalului de Jazz de la Gărâna începuse și avea să fie memorabilă!

Format în stilul pianiștilor polonezi de elită, Sławek a prezentat în fața publicului de la Gărâna un recital la baza căror compoziții stau muzica populară poloneză, piese de Chopin și acorduri preluate din compozițiile lui Coltrane. Mai departe de atât, pianistul a bulversat efectiv publicul prin puterea de a trasnmite singur, ceea ce alții nu pot transmite la un loc; de a puncta cu o perfectă stăpânire de sine ce era de punctat, ca mai apoi să ne lase un timp de respiro pentru a digera cele petrecute – o mână de om cu o forță de uriaș. În ciuda faptului că deși o mare parte din repertoriul interpretat în acest concert urmează să fie imprimat pe album abia în toamna acestui an, restul albumelor sale puse în vânzare la standul cu muzică s-au epuziat încă dinaintea încheierii concertului, astfel încât artistul s-a văzut nevoit să aducă altele.

Ultimii invitați ai serii au fost John Scofield‘s Hollowbody Band și Adrian Gaspar Trio – două proiecte ambițioase, cu preponderență cel al lui John Scofield, care figura drept cap de afiș al serii. Trecând peste dificultățile create de pana de curent, concertul John Scofield a impresionat prin grandoarea chitaristului ce dă numele formulei și prin tehnica incontestabilă de care a dat dovadă întreaga echipă. Cu toate astea și mai ales după momentul Sławek Jaskułke, prestația americanilor nu a fost la fel de impresionantă – poate și unde originea își spune cuvântul atunci când vine vorba despre modul a comunica cu publicul și felul lor de-a fi. Un concert curat, complex, dar care cumva nu a reușit să depășească intensitatea momentului de pian.

Galerie foto:

Din păcate galeria foto nu mai poate fi afișată aici. Îti recomandăm să o cauți pe Flickr

Ziua II – Mario & The Teachers (România), Portico Quartet (UK), Edgar Knecht Quartet (Germania), Brink Man Ship feat. Nils Petter Molvaer (Elveția, Norgevia)

După o zi caniculară, oarecum bucuroasă de faptul că vremea se arăta încă indulgentă cu noi și ușor îmbătată după ce am asistat la probele de sunet a celor de la Brink Man Ship cu Nils Petter Molvaer și a celor de la Edgar Knecht Quartet, seara s-a dat startul celei de-a doua zi a festivalului în compania arădenilor de la Mario & The Teachers, urmați de englezii de la Portico Quartet. Dacă în prima zi a festivalului am avut parte de un început excelent, conjucturile au făcut în așa fel, încât începutul celei de-a doua zi să nu aibă un impact atât de puternic. O formulă omogenă și destul de bine închegată pentru un proiect local, concentrați pe promovarea stilului etno-jazz, cei de la Mario & The Teachers au reușit să trezească spiritul balcanic în rândul publicului de la Gărâna. Figurând per total drept un concept reușit, partea de flaut a lăsat însă o ușoară senzație de excentricitate, care în timp, părea de împartă totul unitar în două lucruri total diferite. Pe de-o parte era concertul în care flautul se desfășura într-o liberatate totală; pe de altă parte, existau acele momente unde, în lipsa flautului, toate celelalte instrumente se legau între ele și formau un întreg plăcut. Imediat după momentul celor de la Mario & The Teachers s-a făcut o rocadă în program, urmând ca cea de-a doua formație să fie cei de la Edgar Knecht Quartet, asta în ciuda faptului că se știa că grupul Portico Quartet trebuia să prindă avionul. Ei bine, tot răul înspre bine, întrucât concertul Edgar Knecht Quartet a fost impecabil! Comparabil cu momentul lui Sławek Jaskułke, poate o idee mai impresionant datorită diferenței de componență a formulei, Edgar Knecht Quartet a ținut publicul cu respirația tăiată și a constituit cu ușurință cel de-al doilea moment puternic al festivalului. O comunicare sănătoasă atât între membrii formulei, cât și cu publicul, o abordare limpede și diafană a pieselor și un repertoriu inspirat din piesele populare germane au condus la atingerea scopului momentului, și anume, regăsirea fiecărui individ în acea etapă a vieții care coincide cu muzica lor – veselă și plină de viață. Un concert absolut frumos!

Un alt moment cheie al festivalului a fost dat de prezența celor de Portico Quartet, care, spre dezamăgirea publicului nerăbdător să-i asculte, nu au reușit să susțină ceea ce se dorește a fi un concert ca la carte. Presați de timp și de faptul că trebuiau să ajungă la aeroport, concertul grupului Portico Quartet s-a limitat la aproximativ patruzeci de minute și a sunat exact așa cum te aștepți să vină de la niște tineri muzicieni de jazz născuți în plică epocă tehnologică (programul oficial Gărâna). Pe final de seară lucrurile s-au așezat, toată lumea a ajuns unde trebuia, iar pe scenă au urcat cei de la Brink Man Ship și invitatul lor special, dar nu străin de scena de la Gărâna, Nils Petter Molvaer. Personal, am așteptat acest concert cu sufletul la gură (mai ales după concertul Nils Petter Molvaer susținut în luna iunie la Cluj, în cadrul TIFF). În ceea ce-i privește pe românii iubitori de jazz, tind să cred că sunt deja familiari cu munca și stilul norvegianului și cred că pot fi de acord cu mine când spun că prezența lui în această fomulă s-a putut distinge cu ușurință. Cu toate astea, proictul cu Brink Man Ship este unul dintre numeroasele colaborări ale trompetistului, iar concertul din seara cu pricina s-a bazat pe improvizație pură. Deși s-au putut observa niște neconcordanțe în comunicarea dintre ei, produsul final a fost exaltant pentru public! Târziu în nopate am plecat fiecare spre cortul lui (sau camera de pensiunea) cu un sentiment frumos, așteptând cea de-a treia zi a festivalului.

Galerie foto:
Din păcate galeria foto nu mai poate fi afișată aici. Îti recomandăm să o cauți pe Flickr

Ziua III – Dave Holland Prism (SUA), Emi Drăgoi & Jazz Hot Club de Roumanie (România), Tord Gustavsen Quartet (Norvegia), Kuara feat. Trygve Seim (Finlanda, Norvegia)

Cea de-a treia zi a Festivalului de Jazz de la Gărâna a venit și ea cu rocadele sale, conform cărora seara a fost deschisă de către americanii de la Dave Holland Prism. Așa cum însăși Marius Giura a spus-o în același interviu, Dave Holland este într-adevăr un american aparte, iar asta s-a putut observa cu ochiul liber, în primul rând, după modul de raportare public, dar mai ale după modul în care s-a raportat la ceilalți membrii ai formației. Comunicativ și ciudat de cald pentru un american, Dave Holland Prism a instalat pe parcursul întregului concert o stare generală de echilibru. Lăsând de-o parte complexitatea formulei și capacitatea tehnică ireproșabilă a fiecărui membru, ceea ce a ieșit la suprafață a fost plăcerea de a cânta împreună și armonia în care cei patru membrii lucrau între ei. Fiind vorba despre americani și prezentând un oarecare scepticism față de atitudinea lor, mă așteptam ca Dave Hollland să acapareze toată lumina reflectoarelor, ceea ce nu s-a întâmplat. Alături de compozițiile lui au avut loc și cele ale bateristului Eric Harland, a cărui compoziție intitulată Breath m-a impresionat în mod special (mai bin de jumătate din piesă a fost scrisă pentru solo de pian).

Și dacă până în cea de-a treia zi lucrurile au fost ceva mai simple și mai clar de explicat, sâmbătă s-a îngroșat gluma. Practic, îmi este imposibil să discern cine, ce și cum a fost mai bun! Concertul Emi Drăgoi & Jazz Hot Cluj de Roumanie a ridicat lumea în repetate rânduri în picioare, ne-a amintit de rădăcinile noastre, a făcut să ne simțim ca acasă și mândrii că acasă e, în fapt și la urma urmei, România. Deși e trist faptul că avem artiști mari care găsesc aprecierea cuvenită peste granițe, cap în cap cu acest lucru se bate sentimentul de mândrie și de bucurie că, totuși, ei există! Rămânând la unison cu tot ceea ce s-a întâmplat până la acel moment, pe scena din Poiana Lupului au urcat norvegienii de la Tord Gustavsen Quartet. Alături de Polonia, Norvegia are comunitatea sa de artiști ai jazz-ului, care este impresionant de bună. În acest sens, grupul Tord Gustavsen nu se abate de la regulă. Ceea ce ei au făcut cu prilejul acestei ediții la Gărâna a fost mai mult decât frumos, iar de data asta, muzica și împrejurimile s-au completat reciproc, într-un mod în care cuvintele sunt prea puține pentru a exprima exact ce și cum.

În sfârșit, finalul serii (Doamne-ți mulțam că s-a terminat pentru că cine știe cât am mai fi putut îndura!) a fost marcat de cei de la Kuara, cărora li s-a alăturat, mai mult sau mai puțin pe nepusă masă, Nils Petter Molvaer. Personal, văd această „mișcare” cu ochi buni, cu atât mai mult cu cât a fost o decizie de moment și de comun acord, din care nu putea rezulta altceva decât un superlativ. Așa a și fost. Pe Trygve Seim (fratele lui Heidi, cum l-am poreclit) am așteptat să-l revăd cu mare interes după concertul de la Gărâna din 2010, iar cu Nils Petter Molvaer alături, lucrurile nu puteau deveni decât și mai interesante. Gestul lui Mats Eilertsen (basistul trupei Tord Gustavsen) de a urca în mijlocul concertului pe scenă, de a lua contrabasul și de-a se contopit în peisaj, spune mai mult decât face-o niște cuvinte. Inițial au fost trei, în final au ajuns cinci iar publicul se prea poate să fi avut parte de una dintre cele mai bune ediții ale Festivalului de Jazz de la Gărâna!

Galerie foto:

Din păcate galeria foto nu mai poate fi afișată aici. Îti recomandăm să o cauți pe Flickr

Ziua IV – Eugen Gondi Trio (Olanda), Bugge Wesseltoft & Friends (Norvegia, Franța, Turcia, USA), Carlos Bica – Azul (Portugalia), Marc Ribot y Los Cubanos Postizos (SUA, Cuba)
Înainte de toate, în cea de-a patra zi a Festivalului de Jazz de la Gărâna s-a instalat melancolia, panica și grijile puse pe seama așteptării ce va avea să vină până la următoarea ediție. O parte dintre cei prezenți își urmau deja druml către casă, în timp ce alții își făceau curaj să îndure ultima zi a festivalului. Fără doar și poate, lupta celei din urmă seri s-a dat între Bugge Wesseltoft & Friends și Carlos Bica & Azul. Deși concertele celor de la Eugen Gondi Trio și Marc Ribot y Los Cubanos Postizos au fost apreciate și ele de către publicul de la Gărâna, Bugge Wesseltoft și Carlos Bica au fost chemați și rechemați la bis, până când însăși membrii formațiilor au trebuit să iasă șă-și ceară scuze pentru că nu mai pot cânta. O atmosferă nebănuită i-a încercat atât pe cei din public, cât și pe cei de pe scenă. Și de-ar fi fost să fie ăsta tot festivalul, puteam fi recunoscătoare pentru șansa de a-l fi văzut pe Erik Truffaz live (trompetist al formulei Bugge Wesseltoft & Friends) și de-a le cunoaște munca celor de la Carlos Bica & Azul. Cel din urmă concert al acestei ediții a Festivalului de Jazz de la Gărâna a fost cel al chitaristului Marc Ribot y Los Cubanos Postizos – cunoscut în special pentru lunga colaborare cu Tom Waits. Un amalgam de free jazz și rock cu influențe puternice de latino și afro au fost mai mult decât suficiente, pentru ca din picioarele dansante ale publicului să se ridice un nor mare de praf. Cu toate astea, momentul nu a reușit să mă impresioneze prea puternic – mintea mea era în mod brutal setată pe ceea ce făcuseră înainte cei de la Bugge Wesseltoft & Friends și Carlos Bica & Azul. Deși nu mă declar un fan înrăit al muzicii electronice, combinațiile celor de la Bugge Wesseltoft & Friends au dovedit că totul se poate doza cu mult bun gust.

Galerie foto:

Din păcate galeria foto nu mai poate fi afișată aici. Îti recomandăm să o cauți pe Flickr

Acestea fiind zise, a trecut și cea de-a saisprezecea ediție a Festivalului Internațional de Jazz de la Gărâna – o ediție a adolescenței mai mult decât reușită! Acum că părerile și amintirile au fost așternute pe hârtie, nu mai rămâne nimic altceva decât instalarea sentimentului de dor în așteptare a anului viitor, a celei de-a șaptesprezecea ediție a Festivalului de Jazz de la Gărâna…

Ioana Tăut

ClujLife - Te scoate din casă

Această pagină web folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența de navigare și a asigura funcționalițăți adiționale. Detalii aici.