Nu m-am născut la Cluj și nu am crescut la Cluj. Am venit aici la facultate nu pentru că mi-am dorit cu disperare, ci pentru că e aproape de casă. Și pentru că Bucureștiul nu se număra printre opțiuni. Nu am purtat în “tinerețe” o dragoste incomensurabilă acestui oraș, motiv pentru care i-am văzut întotdeauna și părțile occidentale, dar și pe cele balcanice.
Budapesta, Brno, Praga, Sibiul, Brașovul…toate se pot lăuda cu pietonale fermecătoare, împânzite cu mici buticuri cochete, unde se vinde cam orice, de la ciocolată până la cărți poștale.
Aceleași pietonale servesc drept spațiu unor terase îmbietoare, unde ți-e mai mare dragul (ca turist sau ca locuitor al orașului) să lenevești la o cafea, un pahar de vin sau o limonadă.
Străzile pietonale din alte oraș au ceva magic atunci când vine vorba de praf și murdărie: fie există o armată de omuleți miniaturali care, după ce orașul adoarme, se pun pe curățenie și nu se opresc până când poți linge și macul de pe jos; fie municipalitatea, adică oameni ca mine, ca voi, chiar își fac treaba, iar cafeaua servită a doua zi la 8 dimineața nu are gust de mâl, nu-ți scrâșnesc dinții niciodată de la firicele invizibile de praf și nu ai impresia că mănânci clătite cu nisip.
Aici, la Cluj, nu ne putem făli cu prea multe pietonale. Iar cele pe care le avem nu știu zău dacă sunt motive de mândrie sau mai degrabă de lamentări. Dar să nu generalizez. Deși mă declar o fană a zonei Casa Matei – Piața Muzeului, aceasta este singura porțiune din oraș, care, în viziunea mea, se apropie de aerul unui oraș vest-european. Nu dezvolt această idee, tema mea de casă se referă astăzi la strada Potaissa.
Situată în spatele Facultății de Drept, Potaissa este o stradă cu potențial. Totuși, vă recomand să o evitați în zilele ploioase, nu de alta dar veți fi încercați de sentimente contradictorii: de la indignare (cum poate o stradă veche, situată în centrul orașului, să fie lăsată în paragină?), tristețe (totul este gri, nu vezi picior de verdeață, vreun copac, tufiș, ceva, orice, în afară de buruienile care acoperă ici colo vechiul zid, chestie care te înfurie și mai tare), speranță (strada e suficient de largă, există destule cafenele care ar putea crea o ambianță plăcută, prin amplasarea unor măsuțe, umbreluțe etc.), indiferență (te gândești: dacă în atâția ani nu s-a întâmplat nimic notabil cu strada asta, mai mult ca sigur nici pe viitor nu va înflori brusc sub influența unor încercări de reanimare) și nostalgie (îți amintești de evenimentele care s-au organizat aici, preferatul tău fiind probabil IRAF-ul, cu ai săi artiști mișto: Taraf de Haidouks, Mitsoura și Dubioza Kolektiv).
Rar aud vorbindu-se despre Potaissa. Și mai rar văd imagini care să îmi transmită ceva pozitiv. Cel mai des, domnișoare „heligante”, cu toace-cui, pantaloni cigarette sau din contră, rochițe vaporoase, asortate unor pălării cu boruri largi, zâmbesc șăgalnic spre aparatul foto care le imortalizează chipul tâmp. Toate acestea în timp ce corpul le este lipit de un zid din secolul XV. Cred că strada asta se poate transforma fără probleme într-o zonă destinată shootingurilor foto, iar în acest mod toată lumea ar avea de câștigat: nu ar mai fi așa pustie, lumea poate s-ar chinui să googălească niște date istorice, măcar să știe unde merge la pozat, terasele/cafenelele ar prospera, că deh! ar fi mai mulți clienți prin zonă, etc.
Afectat serios de trecerea anilor, Zidul Cetății a fost reabilitat de Primăria Cluj-Napoca (lucrările au început undeva prin 2009), cu scopul de a pune în valoare zona Potaissa – Kogălniceanu – Bastionul Croitorilor. Nu aș merge până acolo încât să afirm că e o treabă grozavă, Doamne Ajută că nu se mai desprind bucăți de zid care pot amenința căpățânile trecătorilor. S-au pus în mișcare niște rotițe, s-au pornit niște acțiuni, dar nu văd rezultate concrete. Mă încearcă o senzație de delăsare, rămășiță/ruină, paragină, cu toate că îmi mai schimb părerea în seri liniștite de iulie-august, când orașul e abandonat de studenții săi dragi, și mai văd câte un cuplu plimbându-se agale în asfințit pe Potaissa, cu direcția Napoca. Atunci zâmbesc.
Deși datează din secolul al XV-lea, fragmentul din zidul celei de-a doua incinte a Clujului medieval nu este suficient pentru a transforma strada asta într-un spațiu pitoresc, frecventat și de clujeni (turiștii își fac treaba, se informează, citesc, se plimbă, admiră, comentează, și probabil mai servesc și câte o limonadă în apropierea zidului).
Nu-mi dau seama dacă mai trebuie să treacă niște ani, dacă mai trebuie să se întâmple evenimente cool (cantitativ, nu mă plâng: Colors of Cluj, Zilele Clujului etc.), dacă o duzină de noi cafenele ar ajuta la animarea zonei, cert este că momentan Potaissa este o stradă pietonală, fără pretenții prea mari, care servește drept scurtătură pentru cei care vor să ajungă de pe Avram Iancu pe Napoca.
