Tannhäuser
Operă în trei acte pe un libret de Richard Wagner, inspirat din legenda cântăreților de la Wartburg și legenda cavalerului Tannhäuser
Opera ”Tannhäuser” este una dintre lucrările dramatice wagneriene care marchează tranziția dinspre structura tradițională a genului spre drama lirică pe care compozitorul german o va teoretiza ulterior în eseul său Opera și drama (1851). Personalitate complexă, un ,,muzician printre pictori, un poet printre muzicieni” și un ,,artist printre actori” [după cum îl descrie Friedrich Nietzsche în Dincolo de bine și rău], Richard Wagner (1813-1883) a redefinit în creația sa posibilitățile expresive ale operei, configurând conceptul de ,,artă totală”, aplicabil nu numai la nivel cultural-artistic, dar cu puternice ecouri și în plan politic. Wagner a decis că progresul social se poate realiza mai degrabă prin operă și poezie, decât prin revoluție.
Creația sa muzical-dramatică își are sursa de inspirație în mitologia nordică, cu eroi și legende simbolice pentru spiritul și cultura germană. Lucrare de esență romantică, încadrată din punct de vedere temporal de operele Olandezul zburător (1843) și Lohengrin (1850), Tannhäuser (1845) redă călătoria lui Tannhäuser dintr-o lume supranaturală, dominată de puterile și farmecele zeiței Venus în lumea pământenilor, având ca țintă mântuirea sufletului. Iubirea lui pentru Elisabeta – nepoata landgrafului de Turingia – este elementul de echilibru în căutarea iertării și în lupta cu influența pe care Venus o manifestă asupra sa în momentele de slăbiciune. Eșecul în a se elibera de limitările umane și de a fi absolvit de vină prin propriile eforturi îl determină inițial pe Tannhäuser să se îndrepte, dezamăgit, înspre locul de unde a plecat, la muntele lui Venus.
Apariția, însă, a procesiunii funerare din valea castelului Wartburg, purtând trupul neînsuflețit al Elisabetei – îngerul care s-a rugat pentru mântuirea sa – îi provoacă și lui moartea. Finalul poveștii cunoaște miracolul iertării, produs în urma sacrificiul suprem, din dragoste.
