Am văzut aseară Țuhaus la Fabrica de Pensule, în cadrul celei de-a 10-a ediție a Festivalului Temps D’Images. Dar până să îl văd, s-au întâmplat câteva lucruri.
Eram prima oară la Fabrica de Pensule, iar când am ajuns m-am întrebat: “Sigur ăsta e locul?” De ce mi-am zis asta? Pentru că pe dinafară, Fabrica de Pensule nu arată a fi cel mai primitor loc. Am tot încercat nedumerită să îmi dau seama unde e intrarea, până când am întâlnit 2 fete ce mergeau la spectacol și mi-au arătat și mie tainele locului. Așa am ajuns într-o încăpere veselă, cu multe cărți, un bar și oameni boemi.
Cu 20 de minute înainte de începerea piesei, am aflat de la o organizatori că există o expoziție jos și că suntem invitați să o vizităm. Nu am stat pe gânduri și am dat o fugă jos. Ajunsă acolo, i-am întâlnit pe Helga și un tânăr ce mi-au explicat în detaliu cum au fost realizate exponatele, de către cine și cu ce scop. Au fost foarte deschiși la întrebările mele, prin urmare nu am avut o experință rigidă.
După expoziție, Show time! Și acum că îmi amintesc o scenă în care apărea un disco ball și erau fredonate manele de către actori, chiar pot spune că show e cuvântul potrivit.
Spectacolul a fost format din dialoguri și monologuri ce spun povestea lui Vlad. După primele minute de spectacol am crezut că va fi cam rece, că se va rezuma probabil la replici. M-am înșelat! Dacă personajul Vlad era cel ce vorbea cel mai mult, complicii săi au fost sarea și piperul piesei. Când te așteptai mai puțin, cei doi puneau în scenă situații triste, jenante sau comice în care se afla Vlad, prin imitarea unor personaje secundare, și prin crearea de fundal sonor.
Ce spune piesa? Piesa vorbește despre drama lui Vlad. Nu doar Vlad personajul, ci Vlad persoana, căci povestea e una reală. Practic, aflăm cum câteva alegeri mai îndrăznețe îl aduc pe Vlad în închisoare, cum este adaptarea acolo, dar mai mult, ce se întâmplă când, într-un final, iese de acolo.
Al patrulea perete, cel care desparte actorii de public, a fost inițial estompat, prin replici directe către public, iar mai apoi dărâmat, printr-un joc la care Vlad ne-a invitat. Am numărat pe rând, fiecare, câte persoane ne aflam în public pentru a încerca să ne imaginăm că un număr atât de mare de persoane locuia pe câțiva metri pătrați în pușcărie. De asemenea, Vlad ne-a cerut ambalajul de plastic de la un pachet de țigări. Pentru ce? O ilustrare a modului în care poți izola paraziții.
Deși povestea era una tristă, nu m-am putut abține să nu râd în unele momente. Și nu am fost singura. Cu o prezentare a situațiilor bazată pe un umor grotesc, dar care exprima confruntări din viața reală, spectacolul a fost savuros.
La final, am rămas, totuși, cu un oftat. De ce? Pentru că am realizat că e greu să te readaptezi la societate, că e greu ca cineva să treacă peste o greșeală pe care ai făcut-o, deși intențiile tale sunt bune. Am realizat că viața e o luptă continuă și că Vlad a reușit pentru că a luptat.
Prin urmare, te invit să vezi Țuhaus, dacă ai ocazia. Te invit să vezi și din altă perspectivă.
Sau poate vă interesează altceva din programul festivalului.
