Pandemic student life: cum a fost să învăț (aproape) toată facultatea de acasă

by | Oct 22, 2021 | Articole, Student, Tu.Afară.Acum

E 13 martie 2020. Conducerea facultății ne spune să plecăm acasă pentru două săptămâni. Îmi împachetez în grabă un hanorac, două pulovere, niște blugi. Încap toate într-un ghiozdan de excursie, că doar vom sta două săptămâni.
E octombrie 2021 și cele două săptămâni până la reîntoarcerea fizică la facultate nu au trecut. Ce greu se scurge timpul.

S-a tot zis despre copiii care au dat Bacul anul trecut și despre studenți că au fost pandemic kids – că au fost generația altfel. Studenții care și-au petrecut primul an universitar acasă au fost o generație de compromis. Eu am avut parte de conceptul de facultate – autentic, real, fizic, așa cum îl știm – vreme de vreo șase luni. Am intrat la Jurnalism în octombrie, iar în martie viețile noastre s-au reconfigurat și m-am trezit tot acasă – într-un Piatra Neamț mai plin ca niciodată. Plin, și totuși pustiit. Pentru copiii din sufletele noastre de atunci, părea că băteam în retragere. Părea că îi lăsăm pe ai noștri să câștige – „lasă, că o să te întorci tu acasă”. Dar nu eram chiar îngrijorați – aveam să stăm în orășelele noastre doar pentru două săptămâni. Sau… nu?

La facultatea din balcon.

Imediat după revenirea acasă a început facultatea online – și cam pe atunci mi-am dat seama că cele două săptămâni vor fi mai lungi decât previzionam. Am făcut cunoștință cu Teams și Zoom și Google Meets, balaurii generației din care mă trag. Timp de multe luni, așa am fost la facultate – din sufragerie, stând chircită pe canapea, pentru că la birou trebuia să stea sor-mea, care și ea făcea școală de acasă. Asta a fost realitatea lunilor de „working from home” sau „learning from home”. Eu cu sor-mea și cu mama ne băteam pe laptopuri. A trebuit să mai luăm încă unul, pentru că altfel nu ne descurcam. Școala surorii mele i-a oferit o tabletă pentru cursurile online. O tabletă fără cameră și fără microfon.

Următoarea dată m-am întors la Cluj abia în mai, pentru că atunci ni s-a dat voie să ne luăm lucrurile din cămin. Da, am stat două luni doar cu hainele luate într-un rucsac de 11 litri. Și, deși am luat în serios pandemia încă de când a izbucnit, când am pășit atunci în Hașdeu, în mine a avut loc un declic –iar cei care au stat la cămin vor înțelege. Pentru context, să știi că Hașdeul e unul dintre cele mai vii locuri din Cluj. Mișună de oameni care aleargă continuu – la facultate, la distracție, la cantină. Sau, mă rog, așa era înainte. În mai anul trecut, Hașdeul m-a înfiorat. În locul în care eram toți, acum nu mai era nimeni.

Camera noastră de cămin, așa cum n-am mai văzut-o niciodată: goală și tristă.

Și mi-am îndesat hainele și cărțile și fierul de călcat și espressorul de cafea într-o valiză și am plecat. Prieteni buni de-ai mei au decis să rămână la Cluj din martie până la sfârșitul verii – ca să simtă mai bine viața studențească. Decizie care, evident, are sens, dar nu avea pentru mine. Eu am stat la cămin cât făceam facultate – nu mi se părea corect să îi pun pe ai mei să plătească o chirie când… nu mai făceam facultate fizic.

Următorul nivel din jocul ăsta care nu se mai termină: sesiunea. Care a trecut și ea (cu bine), dar sentimentul bizarului mie nu îmi trecea. Așteptam, și eu, ca toată lumea, ca lucrurile să revină la normal. Apoi mi-am dat seama că aceasta e noua normalitate. La care putem fie să ne adaptăm, fie să continuăm să așteptăm ceva ce n-are să vină prea curând.

Pandemia m-a prins în anul întâi. Acum, când sunt în an terminal, încă nu dă semne că vrea să se dezlege de la gâtul nostru. Și, totuși, nu mă mai plâng: am învățat să iau lucrurile așa cum sunt și să gândesc mai macro. M-am plâns în primul an. Păi, ce, ne taie ăștia visul studențesc? Nu se poate! Vrem sau nu să acceptăm, asta e nimic pe lângă lucrurile care se întâmplă în Lume. Oricât de neplăcută a fost ea facultatea în online, a avut și avantaje perioada asta: am economisit bani (mă rog, n-am mai cheltuit) și timp (că nu ne-am mai plimbat până la facultate și înapoi) și ni s-a dat ocazia să ne reconectăm cu ai noștri. Mie asta mi-a plăcut cel mai mult.

După câteva luni de ne-ieșit din casă, încă ne mai suportam. Cât de cât.

Dar greu a fost și va fi în continuare pentru cei la care nu ne prea gândim – oare cum au făcut școală online copiii care stau la sate și nu au semnal? Pe copiii cu deficiențe mă doare sufletul să îi aduc în discuție. Mi se pare că perioada asta a fost un test (inclusiv de răbdare și de ne-nervi) și pentru noi, dar și pentru profi. La început, nu vorbeau cu noi – vorbeau doar cu niște pătrățele negre pe care scriau inițialele noastre: AS, MT, DS. De ce să ne deschidem camera, doar suntem în pat.

Apoi am înțeles că n-ar fi trebuit să fim în pat. Și ne-am mutat la laptop, și ne-am pus pe noi niște haine firești, și ne-am străduit să ne aranjăm. Și, eventual, nu ne-a mai fost așa frică să ne deschidem camerele. Merg pe Zoom cum aș merge și la facultate – dată cu ruj și cu haine de oraș, nu în pijamale. Că așa mi se pare firesc pentru toată lumea.

Și apoi ce?

M-am întors la Cluj, la cămin, chiar dacă n-am început facultatea fizic. De ce am făcut-o? Ca să fiu mai aproape de ideea de universitate, chiar dacă de profi și colegi încă mă desparte un ecran. Dar am decis să vin ca să iau o gură de aer proaspăt – statul acasă m-a apropiat mult de ai mei, ceea ce a fost grozav, dar am simțit că mă trage înapoi puțin. Parcă eram din nou la liceu, la fel de bezmetică și aeriană, fără prea multe responsabilități. Așa că am decis să revin într-un Cluj-Studențesc-Online, într-un cămin în care lumea nu se mai adună la oficiu să vorbească. Într-un cămin care se simte ca un bloc vechi, în care îți saluți vecinii aproape cu teamă, de la distanță. Într-un cămin în care nu-ți mai chemi prietenii să faceți chermeze pe silențios.

E octombrie 2021, și, deși unele lucruri s-au schimbat, sunt mirată că încă n-au trecut cele două săptămâni. Tranziția în online va fi, pe termen lung, mai dureroasă decât o anticipăm – suntem epuizați din punct de vedere social. Simpla notificare pe care o primești la întâmplare pe WhatsApp te face să fii morocănos. Locuim în Zoom. Mâncăm din fața laptopului și îl luăm cu noi și-n pat, la culcare, să fim siguri că nu ratăm nimic important. Eu nu mai aștept normalul – am înțeles că, pentru moment, normalitatea e fix cum suntem acum, de aceea trebuie să tratăm zilele acestea cu grijă față de sufletul și mintea noastră. Dar nu pot să nu mă întreb cum va fi „după”: cum vom socializa, cum vom merge în locuri aglomerate, cum se va simți să mergem fizic la ședințe, și nu pe Zoom?

Dar, până atunci, rămân în camera mea de cămin, cu o fereastră de Zoom deschisă, cu un Word în care îmi scriu licența și cu reminderele de pe telefon care mă ceartă să beau apă. Nu mai aștept să fie bine, aștept doar să treacă. Să treacă astea două săptămâni.

Hai să facem din articolul ăsta un dialog: dacă ești student, zi-ne și nouă cum a fost pentru tine facultatea online – te-ai întors acasă, ai rămas la Cluj, cum te simți? Vrem să citim și perspectiva ta.

Evenimente viitoare

Abonează-te la newsletter

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te pentru a primi ultimele noutăți și recomandări.

Te-ai abonat cu succes.

Share This