Zsigmond Móricz: Nu pot trăi fără muzică
Nu este sigur că ceea ce enunţăm, există.
Nu este sigur că ne ajută să ştim dinainte.
Totul este în continuă schimbare, mai ales noi.
Personalitatea, ori cel puţin ceea ce credem noi că este personalitatea, nu este o entitate omogenă, de neschimbat, ci una dinamică, care se transformă în funcţie de situaţie. Este o formă de autoapărare împotriva lumii din afară. (Dacă această personalitate o creăm noi, poate, în acest fel, dăm o şansă descoperirii şi împlinirii fiinţei noastre. Eu observ că, mai degrabă, preluăm atitudinile celorlalţi, şlefuim şi adaptăm modelele din afară, până începem să credem că sunt ale noastre. Din acest motiv, nu mai există un „eu” unic şi nu putem să afirmăm că suntem ceea ce credem că suntem. Avem reacţii imediate la situaţii umane eterne, dar acestea sunt, de fapt, reacţii mecanice. Întrăm în panică dacă ne pierdem echilibrul, credem că suntem într-o situaţie limită, „ne pierdem personalitatea”, „ne pierdem stăpânirea de sine” şi încercăm cu disperare să acoperim fisura prin care lumea din afară şi-a găsit drum spre noi, ameninţând astfel toată existenţa noastră.
Orice lucru poate deveni periculos. O întâmplare neaşteptată, fatală sau iubirea. Însă avem şansa de a răspunde altfel. Şi, dintr-o dată, devenim liberi.
În interpretarea mea, acesta este sensul evenimentelor de pe scenă. Oameni care, dintr-o dată, se găsesc într-o situaţie în care comportamentul lor mecanic nu îşi mai are rostul, iar întâmplările din jurul lor îi afectează direct şi îi forţează să adopte un comportament diferit. În aceste situaţii, lucrurile nu există a priori, ci a posteriori. Situaţia poate fi clarificată doar mai târziu, iar comportamentul participanţilor poate fi analizat numai după ce au depăşit situaţia limită. Toate aceste lucruri ţin de trecut, pe când teatrul există în prezentul imediat, în sensul cel mai propriu al cuvântului.
Şi totuşi, cum devine posibil acest lucru?
Nu ştiu.
Oricum, m-am aşteptat la altceva de la piesa Nu pot trăi fără muzică…
