Cum a fost la împădurire la Vâlcele alături de voluntarii msg Maraton Apuseni

Toată săptămâna trecută am tot povestit despre cum în weekend urmează să mergem în pădurea de la Vâlcele, să contribuim la împădurirea a peste 2 hectare de pământ alături de voluntarii msg Maraton Apuseni. Astăzi, pentru a evita orice suspiciune și pentru a elimina riscul gândurilor cum că numai ne-am lăudat și n-am fost nicăieri, vă povestim cum a decurs ziua și cum a fost întreaga experiență pentru noi.

Pentru cei care nu știu cu ce ocazie ne-am adunat acolo, puteți afla toate detaliile în articolul de aici. Pe scurt, Clubul Alpin Român – Secția Universitară Cluj și msg Systems România, partenerul oficial al Maratonului Apuseni, în colaborare cu Organizația Națională Cercetașii României și Romsilva au anunțat această acțiune de împădurire, care s-a desfășurat sub umbrela celei de-a 8-a ediții msg Maraton Apuseni.

Cu două zile înainte am fost anunțați că ar trebui să ajungem în parcarea hotelului Premier, Vâlcele, la ora 09.00 și că de acolo mai avem de mers în jur de o jumătate de oră până la locul împăduririi. A fost pus la dispoziție un autocar care a plecat de la Sala Sporturilor ”Horia Demian” încă de la primele ore, ultimii înscriși pe lista de transport fiind și cei care s-au bucurat cel mai mult de aerul proaspăt al pădurii, așteptând să se adune toată trupa. Se putea merge și cu mașinile personale și a existat un tabel cu informații ale șoferilor care mai aveau locuri libere, pentru a exista siguranța că toată lumea ajunge la destinație. Până aici, organizarea a fost demnă de aplaudat.

Cu sandvișuri de acasă, sticle de apă și echipați corespunzător pentru plantat, am pornit somnoroși din Cluj. Imediat ce am început să urcăm pe drumul de pădure, ne-a sărit și somn și tot. În primul rând pentru că nu puteai căsca când erai înconjurat de atât de multă verdeață, iar păsările cântau tot ce știau ele mai bine. Tare de tot, să le audă toată lumea. În al doilea rând, nemâncați fiind, am început destul de repede să simțim cum încetinește ritmul pasului și respiram tot mai greu. Oare suntem bătrâni? Am ajuns, într-un final, și nu vrem să spunem că am fost chiar ultimii, dar oricum… n-au mai ajuns mulți după noi.

Lumea era voioasă, cu zâmbetul pe buze, chiar dacă poate ar fi vrut să doarmă până mai târziu într-o zi de sâmbătă, și nu neapărat să dea cu sapa. Am fost împărțiți în mai multe grupe, ni s-au dat explicațiile necesare de cum și unde să plantăm, mănușile și sapele, și… la treabă cu noi. Am acoperit toată suprafața, fiecare grup și-a ocupat o anumită zonă, nici nu vă spun că la ora 13.00 deja stăteam toți întinși la soare, în așteptarea mesei. Și nu pentru că obosisem, ci pentru că terminasem. Da, ceea ce se preconiza inițial că va fi gata la ora 16.00, a fost finalizat 3 ore mai devreme, vă puteți da seama și singuri cu cât spor s-a lucrat.

Eu, la viața mea, am mai plantat doar flori. Și cu sapa dădeam numai în joacă în grădina bunicilor, îmi amintesc când mă rugam mult de ei să mă lase și pe mine să sap ceva, dar nu voiau să mă lovesc, așa că nu prea am atins unealta aceasta care mi se părea extrem de distractivă. Am aflat sâmbătă că aveam o impresie total greșită, după ce am lovit pământul de două ori am realizat instant de ce bunicii ajung să trăiască atât de mulți ani, nu se prea îmbolnăvesc și sunt într-o stare fizică foarte bună. O oră de dat cu sapa cred că echivalează lejer 3 ore de sală. Cred că am plantat vreo 20 de puieți, dar nu singură, ci ajutată de cele două co-echipiere ale mele, care erau un pic mai puternice decât mine. Știu, e un număr destul de mic, dar am mai făcut și poze și una-alta, trebuia să vă arăt întocmai cum a fost acolo și aveam nevoie de material.

Mi-a plăcut mult faptul că am văzut multe familii prezente, părinți cu copiii, iar cei mici au fost într-un număr foarte mare. Se luau la întrecere cu păsărelele și le răsuna glasul peste tot. S-au jucat și au alergat în voie, având totuși mare grijă să nu calce în picioare (la propriu) munca părinților lor. În pădure aveau agățate multe hamace și cu siguranță s-au legat prietenii frumoase. Gulașul, făcut în inima naturii, nu putea fi decât bun. Și mai ales că a știu să se lase un pic așteptat. A fost o experiență foarte plăcută și dincolo de senzația dată de implicarea într-o cauză ca aceasta, cred că fiecare din cei prezenți au plecat acasă cu bateriile încărcate pentru cel puțin o lună.

M-am simțit bine contribuind, chiar și într-o măsură foarte mică, pentru că în mod sigur nu am pus noi punct problemei defrișării pădurilor prin această acțiune de la Vâlcele. Dar am fost acolo, și suntem fericiți că am făcut asta.

Ne vedem și la finalul lunii, la maraton?

Comentarii:

Sus
x

Această pagină web folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența de navigare și a asigura funcționalițăți adiționale. Detalii aici.

Accept Refuz