Articole, Interviu | #clujlife

Am ”povestit” cu cățeii care merg an de an la Smida Jazz despre festival și atmosfera de acolo

Mi se mai domolise puțin febra festivalurilor, dar acum că au apărut temperaturile acestea pe micile ecrane, toată ziua stau și visez cum o să mă distrez pe caniculă, ploi, soare sau frig la cele de anul acesta. Cred că înțelegeți sentimentul și cu siguranță multora v-a venit cheful odată cu schimbarea vibe-ului de afară. Și tot stând și contemplând pe diverse teme, mi-a fugit gândul la Smida Jazz Festival și primul lucru care mi-a venit în minte a fost – ”La Smida aș merge oricum doar ca să mă joc cu cățeii oamenilor”. De aici și până la a identifica câțiva prieteni necuvântători care au avut parte de experiența Smida până acum a fost… un drum mai lung decât m-aș fi așteptat. Dar stați liniștiți, căci am găsit câțiva patrupezi care pot garanta că la festivalul acesta de jazz e de mers musai toată familia, inclusiv cățeii. Ei mi-au lătrat câteva ponturi tari și vă povestesc pe îndelete ce-au avut de spus.

Încep cu Brumi, pe care mulți dintre voi s-ar putea să o recunoașteți instant și să vă amintiți de dragostea pe care a împărțit-o în stânga dreapta la Smida.

Numele meu este Brumi și sunt un teckel sârmos pitic. De fapt, sunt lup. Da, lup, asta sunt, conform naturii. Acolo îmi sunt strămoșii și de acolo am cele mai importante trăsături. Așa i-am auzit vorbind între ei pe prietenii la care stau și de care am grijă, zi de zi. Ba trebuie să îi trezesc, ba au nevoie de plimbare, ba trebuie să îi fac să-mi zâmbească, tot timpul am o groază de treabă cu ei. Drept premiu pentru toată această muncă zilnică, anul trecut, la aproape 2 ani împliniți, m-au dus acasă, m-am întors în munți, acolo de unde au plecat bunicii bunicilor mei odată. Cu puține emoții date de norii de ploaie din zonă (să înțelegeți că îmi displace total ploaia), am ajuns la locul numit Smida. Arată ca un luminiș în care, în loc să mișune bobițe sau vânat, era plin de prieteni. În prima clipă m-am gândit că mi s-a organizat o petrecere surpriză, dar era totuși prea devreme, ziua mea este pe 23 noiembrie. Toată lumea era extrem de bine dispusă, unii își clădeau culcușul, alții ascultau niște sunete care părea că îi face să viseze, majoritatea îmi zâmbeau. Trebuie să vă spun că nu rezist zâmbetelor, ling, îmbrățișez și mă joc cu oricine îmi zâmbește.

A început un timp grozav. Plimbările mele periodice s-au transformat în zbenguieli oprite doar de momentele în care mi se făcea foame sau adormeam pe sub vreun brad. Am dormit pentru prima oară în cort unde, spre deosebire de acasă, trebuia să păzesc două intrări, prietenii care mă îngrijesc au devenit de sute de ori mai mulți, am fost purtată pe zeci de brațe, am primit sute de zâmbete, nenumărate mângâieli și am auzit cele mai frumoase cuvinte, numai pentru mine. La un moment dat nu mai știam pe cine am pupat și îmbrățișat, așa că o luam de la capăt cu fiecare. Joaca ocazională de la oraș cu colegii lupi s-a transformat în ceva obișnuit aici, iar alergatul prin iarbă părea să dureze o veșnicie. Cu toate acestea, nu uitam niciodată, indiferent cât de strânsă în brațe eram, indiferent de câți colegi lupi mă chemau la joacă sau cât de departe alergam, să mă întorc la ei, la cei doi de care mă leagă ceva de nedescris, acel ceva care i-a făcut și pe bunicii bunicilor mei să coboare din munți, acum o veșnicie.

A venit rândul cățelușei Aneka, care deja este un invitat de onoare pe lista de la Smida Jazz Festival. Sonia, prietena ei cea mai bună și cea care îi face viața mai frumoasă, ne-a mărturisit că este absolut genial ca stăpân de patruped să îl poți lua pe acesta cu tine la festival. Dar haideți să vedem ce a avut de spus Aneka.

Am participat deja la două ediții de Smida Jazz Festival și nu știu dacă mi se pare mie sau poate-mi crește entuziasmul de la an la an pentru că îmi fac tot mai mulți prieteni, dar festivalul acesta-i tot mai fain! Eu nu știu prea bine cum trece timpul ăsta, că mă ghidez după de câte ori iese pe ușă cea mai dragă ființă de pe pământ, cert e că simt când e momentul să plecăm în munți pentru că și ea e foarte fericită. Și are și motive, pentru că tot timpul sunt cu ochii pe ea și văd că în timpul în care eu zburd prin iarbă cu alți căței, ea are tot felul de activități care o relaxează. Noaptea dormim în cort, alt lucru foarte fain, pentru că simt întreaga natură cum vorbește cu mine și se bucură că sunt acolo. Anul acesta am mai convins și alți prieteni căței să vină, cel mai probabil i-am convins cu poveștile și aventurile mele de acolo. Pe mine nu mă deranjează, este loc pentru toată lumea și sper chiar să vină cât mai mulți. Oare putem fi mai mulți căței decât oameni? Oare poate fi un festival al cățeilor? Ar fi mișto.

Și încheiem poate cu cea mai frumoasă poveste de la Smida auzită până acum. Sună cam așa:

Se făcea că era a doua zi de #SmidaJazz2017. Soarele se ivea dintre crestele Apusenilor, printre crengile brazilor adia un vânt plăcut, când deodată se aude: “O prietenă, care e medic veterinar, s-a dus în camping, că naște un Labrador.” Labradorul cu pricina era Lia, care a venit la Smida tocmai de la București, cu Daciana. A adus pe lumea asta mare, chiar în lumea smidiană mică, 5 puiuți, unul mai jazzy decât altul, care între timp au crescut mari și frumoși și s-au mutat la casele lor.

Bineînțeles că am luat legătura cu Daciana, ”mama adoptivă” a Liei, care ne-a povestit mai multe despre momentele cu pricina.

Lia – eroina poveștii acestea – a intrat în viața mea cu o săptămână înainte de prima ediție Smida Jazz Festival acum 2 ani. Având deja o stimată doamnă labrador – pe Cioco – am luat-o în foster (cazare temporara), deși știam că era “kinder cu surprise” și într-o stare destul de avansată – era gestantă și veterinarul mi-a spus că nu mai dureaza mult până la livrare. Practic, am uitat complet de festival când am acceptat să o invit în culcușul nostru. Am pornit spre Smida cu doua doamne în masina, eu și un prieten bun. Ne-am întors, din patru, nouă. După 3 zile de muzică bună, distracție, aer curat și plimbări interminabile, duminică dimineața, doamna Lia a intrat in travaliu, în cortul meu micuț, de doua persoane. În urmatoarele 4 ore, cortul meu a devenit punct de atracție pentru: 3 veterinari înarmați cu pensete, fașă, apă oxigenată si alte acareturi, membrii staff ai festivalului care ne-au adus apă, mâncare, cutii, prosoape etc., cam 8-10 copii pe oră care veneau cu părinții, frații, prietenii la poze și terapie canină.

Cei 5 puiuți s-au născut sănătoși, pe ritmurile celor de la Go-Go Penguins (concertul fusese în seara dinainte, dar acordurile încă mai băteau văile) și și-au găsit stăpâni în următoarele 2 luni fără nici cea mai mică problemă. Au primit toți nume din line-up-ul celor de la Smida și sunt sigură că au fost o adiție delicioasă la programul dinainte stabilit de organizatori. Lia are acum o familie iubitoare și e în continuare mare fan festivaluri. Cioco își continuă aventurile alături de mine, iar cei cinci au întregit portativul unor familii frumoase din București. Smida ne-a primit pe toți cu aripile larg deschise!

Noi sperăm să trăiască mulți ani și fiecare ediție a festivalului să fie prilej de reuniune familială. Cu alte cuvinte, chiar nu e nevoie să lăsați sentimentul că ați lăsat ceva drag acasă să vă strice buna dispoziție la Smida Jazz Festival și puteți aduce și micuțul / mai marele patruped, atâta vreme cât este prietenos și oamenii din jur nu se simt amenințați de prezența sa. Mai multe motive pentru care să ne întâlnim în munți am notat aici. See ya in the mountains.

ClujLife - Te scoate din casă

Această pagină web folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența de navigare și a asigura funcționalițăți adiționale. Detalii aici.