Pentru că 8 martie tocmai ce-a trecut, am decis să post-celebrez ziua femeii alegând pentru săptămâna asta o carte scrisă de femei, căci altfel nu se putea! Mai mult de atât, e și o carte de poezie, ca totul să fie și mai romanticos și elegant. Un secol de poezie română scrisă de femei e volumul I dintr-o antologie de poeme culese de Alina Purcaru și Paula Erizanu.
Înainte de toate, cartea a apărut la editura Cartier, fiind numărul 24 din colecția lor de poezie, iar coperta e la fel de minimalistă și elegantă ca a celorlalte volume. Ce face volumul și mai inedit sunt fotografiile alb-negru în care sunt surprinse cadre din viețile femeilor de către Irisz Kovacs.
Este firesc să ai o autostradă care începe cu tine, care face să-ți fluture razele și să-ți vibreze conturul de calm de sub piele.
Un secol de poezie română scrisă de femei cuprinde opere din perioada 1990-2019 aparținând unor nume răsunătoare pe scena poetelor din România, precum Simona Popescu, Svetlana Cârstean și Ioana Nicolaie, dar și tinere care de-abia și-au făcut debutul și totuși cuceresc pe zi ce trece din ce în ce mai mulți cititori, cum sunt cazurile Teodorei Coman, Liviei Ștefan sau Medeei Iancu.
singura frică
e frica de a nu ști ce să faci
când plămânii ți se golesc
de aer
îmi golesc șansele metodic
una câte una
ar fi așa de ușor
dacă lumina ar întinde
o mână.
Trecerea de la fiecare autoare la alta se face printr-o scurtă biografie a autoarei ce urmează, Cartier încercând să facă experiența poeziei cât mai plăcută și pentru cei cărora nu le-a surâs neapărat acest gen până acum. Nu știu dacă aș putea alege o autoare despre care să spun că a fost preferata mea, cert e că Svetlana Cârstean e una dintre preferatele mele în general, volumele sale de la Trei fiind niște cărți de căpătâi pentru mine, dacă se poate spune așa. Teodora Coman este o voce la fel de puternică, de care nu pot spune decât de bine. Cosmina Moroșan e o tânără poetă la fel de experimentală, pentru care poezia și eseul sunt mai cu seamă luminoase decât dramatice.
Dacă întregul volum se scaldă într-un echilibru cât se poate de cert, spre finalul antologiei vine una dintre părțile cele mai profunde, și anume Poemul de deschidere a cărții despre evaluarea vieții fetițelor și femeilor care trăiesc pe teritoriul României, de Medeea Iancu, care e un text liric ce vorbește sumar despre tragedia tinerelor care sunt victimele abuzurilor fizice și verbale, Medeea amintind cu seamă despre Alexandra și Luiza. Am citit și re-citit poemul de nenumărate ori, iar emoția pe care o transmite e de-a dreptul altceva. Deja nu mai vorbim doar de emoția actului liric, ci de reaminitrea unor tragedii cumplite, despre care nu se mai poate face nimic, decât să fie reaminite constant; poemul Medeei e despre conștientizare, despre durerea unor fete și femei și despre incompetență.
Poezia mea este împotriva violenței
Toate metaforele mele sunt înpotriva violenței
Majusculele mele sunt împotriva violenței
Poezia mea și corpul meu și sângele meu sunt împotriva violenței.
De-abia aștept apariția celui de-al doilea volum, în care sunt adunate câteva dintre poetele mele cele mai dragi, cum ar fi Nora Iuga și Angela Marinescu. Voi citiți poezie?
